e vina ta…
și acum văd atât de clar, ca și când cineva mi-ar fi smuls vălul pe care îl înduram lipit de pleoape…Ca și cum până acum aș fi trăit viața altcuiva, condamnat parcă de o instanță superioară la asumarea unei conștiințe străine…
câte am uitat pentru tine…atâtea amăgiri, mii de nopți fără vise, atâtea coșmaruri deghizate și furtuni goale…mi-am uitat suspinul, disperarea, am uitat lacrimi uscate cu milenii în urmă, am uitat trecutul…am uitat ceea ce nu au apucat să-mi spună niciodată, minciunile, lașitatea, suferința de a-mi fi străin mie însumi, am uitat indeciziile, ezitările dezechilibrate între viață și indiferență, am uitat de prepotență, de atâtea nedreptăți, am uitat de tot, și n-am uitat nimic…
am lăsat temerile deoparte, tristeți, întrebări și fantasme, n-am mai hoinărit pe străzi cerșite haotic, n-am mai căutat fericiri inoportune, nu m-am mai privit în oglinzi opace, nu mi-am mai memorizat reflexiile în ochi morți, am lăsat sacrificiile, am abandonat alintările inimilor care au uitat să mai bată…
am abandonat singurătatea…mi-am abandonat slăbiciunile, măstile de carnaval, iluzia acelui ceva în care nu mă recunoșteam, am abandonat zarurile hazardului, am abandonat zilele sufocate, înmlăștinite de neliniști, momente suferite, am abandonat viciul de a nu-mi cere mai mult mie însumi, am abandonat întregi filosofii, interpretări inutile…
am uitat atâtea…am uitat cum mă ascundeam în spatele unei cortine care nu se mai deschidea, am uitat cum mă alungam în mine însumi, am uitat despărțirile și remușcările, regretele, am uitat să mai aleg, să greșesc, să optez pentru tot ce e mai dificil ori inexplicabil, am uitat să pierd, am uitat căderile, promisiuni înnegrite sub cuvinte ermetice, am uitat de râurile sculptate în dulci pânze de păianjen, păcate ce-mi asfixiau sufletul…
am încetat să mai distrug, să arunc, să vărs, să demolez, să izolez, m-am oprit din solilocvii infertile, am asurzit voci amăgitoare de flori carnivore, am pedepsit depresia, am părăsit oceanele închise și câmpurile înguste, am încetat să mai privesc ceruri înnorate, să înalț rugăciuni mute pentru vindecarea unor boli incurabile, am încetat să mai caut motive și explicații, nu mai colecționez mistere ori enigme existențiale, am încetat să mai ador forme fără fond, înțelepte utopii, am încetat să mai înnebunesc sporadic în numele îndeplinirii unei fantezii străine…am încetat să mai întreb orice…am încetat să mai răspund la nimic…
am uitat de țipetele surde, de tristețea metalică a unei singurătăți agorafobice, am uitat de prieteniile false și de promisiunile goale ce întotdeauna se sparg în mii de bucăți, asemeni unei oglinzi diforme și crude, ce se rupe sub propria-i greutate…
am uitat să iubesc, am uitat să urăsc, am uitat să mai colecționez sentimente mai presus de propria-mi fericire, de statutul de vagabond pregătit să parieze totul într-o clipită, dacă de asta ar depinde mișcarea ascendentă a buzelor ce mă înconjoară, acel surâs diafan și unanim care m-ar răpi și m-ar duce undeva la marginea lumii…
am uitat că existam, că eram, ca om, ca persoană unică, unul din infinitele derivate ale materiei primordiale, mi-am uitat scopul și am uitat să scot busola, să-mi mai caut esența, am uitat că există un ceva mai presus de orice, ceva mai divin și mai intangibil decât adormirea psihotică într-un balon de săpun în așteptarea descoperirii unui elixir al nemuririi…am uitat că eram finit, sfârșibil, perisabil, efemer, puțin, lent și simplu…
am uitat povești nepovestive și bancuri amare, biciuri ce nu se îndoaie și cătușe de nisip, lanțuri de zahăr, himere negreșite, am uitat de ei, de mine, de tine, de alții și de voi…
am uitat de tot…și n-am uitat nimic…
după…
Și acum pentru totdeauna…Plec, plec fără să mă uit în urmă, fără să mă opresc și fără să regret.
Cineva îmi spunea la un moment dat că dragostea este mai degrabă o investiție, chiar înainte de a se metamorfoza în orice altceva, și chiar puteam să jur că îi împărtășesc viziunea, și în același timp mi-o asumam ca pe un catalizator care mă ajuta să mă reculeg, să adun forțe noi, să o iau de la capăt, fără oprire, centrifugant și nemilos, aruncând și exilându-mă de tot ceea ce iubeam mai mult pe lume, departe de fericire și de restul chestiilor cu care vine la ofertă, dar la fel de intangibile, ca într-un amestec ciudat cu gust de Long Island: sentimente, dorințe și remușcări, a căror mixtură sfârșește prin a se numi, implacabil și anost: iubire. Ce cuvânt ipocrit!
Și dacă tot vorbeam de investiții, cred că asta e varianta mea de criză (comparațiile sunt la modă, și cum mereu m-am considerat o tipă modernă și destul de în pas cu trendul…): o cădere bruscă a economiei mele interioare, și ceva mai mult decât atât, sfărâmarea tuturor lucrurilor pe care am încercat să le construiesc până acum, ușor deviată de la drumul propriilor vise și dorințe, în încercarea de a-mi dedica timpul, viața, sănătatea, sufletul, chiar ființa întreagă, pentru împlinirea unui singur scop, ca și când n-ar mai fi existat nimic altceva și nimeni altcineva în lumea asta searbădă, în afară de EL…Acum, dacă tot am început să mă gândesc, trebuie să fac efortul de a recunoaște: a fost vălul, cortina care se cobora mereu la momentul oportun, lăsând scena într-o frumoasă mocirlă de flori abundante și ovații multicolore, acoperind astfel realitatea la care se revenea de cealaltă parte a cortinei de velour roșu, scursă redundant printre bucuriile sângerate gălăgios de aplauzele spectatorilor. Și da, mi se pare normal ca de fiecare dată să bântuie un difuz ecou de strigăte, palme și fluierături, dar…în fond și la urma urmei, actorii nu vor înceta niciodată să fie oameni, indiferent de numărul nesfârșit de măști prin spatele cărora își perindă impersonal suferința, parcă în căutarea unei formule alchimice odată ascunse între avatarii efemeri ai nemuririi, și toate astea în timp ce ecoul mulțimii sfârșește prin a se îndepărta molcom printre scaune, pe culoare, prin pereți, trecând într-o altă dimensiune, într-un alt univers, paralel, abandonându-i în aceeași primordială baltă de mediocră ignoranță.
Apleacă-te, zâmbește…un pas în față, apleacă-te, zâmbește…acum stai dreaptă, zâmbește…îndepărtează-te ușor, cu pași mici, spre culise…înghite admirația și tunetul asurzitor al mulțimii și retrage-te elegant…încă un pas și ajungi la granița desenată de căderea cortinei, oaza ta de liniște, culisele…inspiră, redevii om…ești cea pe care o cunoști, aceeași dintotdeauna, tipa aia cu împrumuturi, sesiuni de shopping, facturi de telefon, nopți albe petrecute prin diverse locuri cool, colecții de pantofi, de genti, accesorii care te fac să ieși în evidență între cele ca tine, cele deja ieșite în evidență…Te întorci în mizerie, rutinar și obsolet, e la fel de sufocantă, crudă și tăioasă ca ultima dată…Cortina mătură indiferent până și ultima fărâmă de lumină care încă mai putea santifica scena, și rămâi, ca de obicei, în urmă…înfășurată în umbre reci, înconjurată de roți mecanice, de figuranți, un pian vechi, același pintoresc decor care odinioară te înfricoșa, bătrânelul decrepit care se tot plimbă fără un scop sau o destinație anume, târșâind aceeași mătură veche cu o eleganță demnă de un exiliat Napoleon. Îi mai lipsește doar barca…ca să te poată trece Styxul și să te lase la prima, chiar lângă portița Infernului. Și chiar în acele momente să simți că alternativa unei eternități petrecute în chinuri și tortură, să-ți înflorească carnivor în suflet, ca o alternativă de preferat, oarecum mai puțin preocupantă în comparație cu zilele ce vor fi să vină…mâine, poimâine, atât de terenale și absurd de amenințătoare.
Deja delirez…auzi tu, investiții…Ce să inghiți când rămâi singur? Ar trebui să se patenteze un fel de Valium pentru cazurile de singurătate cronică. Tocmai am trimis 8 mesaje și niciun răspuns. Mă simt nevoită să încerc să atenuez izolarea asta în care m-am surpat, cu ajutorul unor petice de nicotină și câteva linguri de înghețată, deoarece s-ar părea că nici măcar una din așa-zisele-mi prietene s-ar deranja să-mi răspundă – poate că sunt singura persoană care reușește să rămână singură chiar cu câteva ore înainte de hiperapreciata și utopico-social aclamata sărbătoare a Sfântului Valentin. Singurătatea este cel mai înverșunat inamic al lucidității: conștiința îți dictează parcă o dedublare psihotică, abandonându-te în epicentrul propriilor nesiguranțe, cu o consecvență aproape sadică…nu? Eu mă simt ca și când tocmai aș fi terminat de vizionat ultimul capitol al unui serial tragi-comic al cărei nefericită protagonistă sunt, da, chiar eu, aia care moare la sfârșit, în ultimul cadru, după un flash-back agonizant și pesimist, îmbrățișată de un întuneric răcoros și calm, desigur…singură.
Până la urmă…toți murim singuri.
Ce n-aș da acum pentru un frappucino venti cu scorțișoară, cufundată într-un fotoliu de la Starbucks, privind din spatele ochelarilor de soare parada trecătorilor, cei care defilează într-o monotonie accelerată, ca și când s-ar grăbi să stea la coadă ca să moară. Stați așa! O să avem toți câte o ocazie, nicio problemă…Eu nu mă grăbesc.
Ne-am despărțit, da…Mă simt de parcă ceva ar fi murit în mine, da…Știu că sună redundant și comercial, e un clișeu în toată regula, dar nu mi-aș fi putut imagina vreodată că toate astea aveau să mi se întâmple tocmai mie, că voi fi chiar eu cea care își va fi petrecut nopțile lăcrimând râuri de tristețe, îmbibându-și perna cu vise în ruină, patându-și cearșaful cu bătăile șchioape ale unei inimi înjumătățite și simțind pumnalul amintirilor înfigându-se atât de adânc…cu fiecare melodie, poză, cu fiecare loc cunoscut, pe care îl traversam fremătând, parcă simțindu-i căldura brațului cu care mă cuprindea…ca și cum aș fi creat un univers alternativ, o lume paralelă, unidimensională, în care ne-am fi abandonat individualitățile pentru a ne putea transforma într-o ființă superioară, autosuficientă și inexpugnabilă. Himere…dragostea te orbește…te prostește.
Vreți să vă spun ce e de fapt dragostea (nici măcar o majusculă nu merită)? Dragostea asta e o alternativă a nebuniei: când ești îndragostită începi să asimilezi o viziune diformă și difuză a lumii care te înconjoară, cam de la nivelul catargului, îmbrățișată masochist în jurul steagului care flutură necontenit în pliuri de speranțe și dorințe, cu mâna streașină deasupra frunții, încordată, temerară, căutând frenetic un liman, o bucată de pământ, o suprafață pe care să poți păși, în care să poți lăsa o urmă. Asta e dragostea, o căutare intermitentă de soluri străine. Toate vrem să lăsăm urme, să parazităm conștiința celuilalt în așa fel încât începem să ne nutrim cu visele lui, cu vorbe, cu gesturi, începem să le învățăm, să le asimilăm, să le facem ale noastre, să sechestrăm claustrofobic fiecare secundă de luciditate, să demolăm ca mai apoi să reconstruim, debordând de un orgoliu aproape vespuccian în timp ce țopăim nonșalant pe scaunul acestui rollercoaster carnavalesc numit dragoste…
Dragoste, te urăsc…
Cine are nevoie de fapt de tine? Am inventat deja rețeta perfectă pentru a mă feri de singurătate să știi, am o melodie pe care o las intenționat pe repeat când vreau să schimb ceva din monotonia zilelor fără rost, reținând mii de lacrimi și gonind emoții, alcătuind scene și telenovele, toate ca să uit de fapt *de de?*, ca să nu accept că poate am și eu o parte de vină…Până la urmă mă opresc undeva la mijloc, traversând agale Purgatoriul lui *ar fi putut fi*.
Ne-am *hotărât* cică, tocmai de ziua mea…Altă zi nu exista în calendar…Poate că într-un fel mă așteptam să vină și momentul ăsta, doar că în calculele mele se producea poate într-un moment ceva mai îndepărtat, mă autosugestionam căutând orice motiv plauzibil care să mă ajute să resping chiar și cea mai infimă probabilitate a producerii acestui moment zero, dar cât de mult m-am înșelat…A fost genul ăla de șoc…care te face să deschizi bine ochii; în timp ce vorbeam, ne dădeam seama că, de fapt, și nu neapărat surprinzător, recunoșteam mult mai multe lucruri care ne îndepărtau unul de celălalt, și uitam de cele care ne apropiau, ca de niște jucării de care ne plictisisem fără să ne dăm seama…La început, nu prea înțelegi ce se întâmplă, parcă se ți se inversează însuși polii existenței și începi să respingi tot ceea ce până în acel moment atrăgeai, un revers apocaliptic, o experiență de schimbări brutale, violente, masochiste și distructive…2012 în avanpremieră.
Știi cum mă simt? Ca un corp abia exorcizat, însănătoșită și purificată, letargică, atonică și dezmembrată…Cred că mă simt bine, mai bine, nu știu exact. Se prea poate să fii trăit într-o minciună perpetuă până acum, înlănțuita de propriile-mi credințe, autosugestionându-mă până la acea extremă care îți transformă realitatea într-un scenariu prost regizat. Sau poate că nu…și dacă nu fac decât să dau cu piciorul singurului lucru cu adevărat real din viața mea? O unică speranță, reminiscența pandorică de a putea trăi o poveste de dragoste nemaiauzită. Nu știu ce să aleg, pe unde să o apuc și ce să înțeleg de fapt…Sunt pierdută, atât de pierdută încât nu știu ce voi face mâine, acum, peste 10 minute sau peste 2 ani. Clepsidra timpului meu tocmai a făcut stânga-mprejur și, odată cu ea, mă învârt și eu haotic.
Mi-a spus că nu știe dacă mă mai iubește, iar în acel moment am simțit o întreagă lume prăbușindu-se în spatele ecoului cuvintelor lui reci. Am murit într-o clipită, sufletul mi-a rupt-o la fugă, încerând să se ascundă undeva într-un colțișor îndepărtat și neștiut, sub o mie de mări sau deasupra universului, umed, tremurând ca un vagabond gonit chiar și din sărăcăcioasele-i cutii de carton. EL tăcut, eu împietrită. Cât de mult îmi doream să-l pot săruta, să-i inund buzele cu lacrimi șiroind din ochi sărați, să- implor să nu plece, să-i spun că vom mai încerca o dată, regăsindu-ne printre ruine de orgolii rănite și vise deșarte, să-i spun că lumea mea se va ofili și nu aș mai știi nimic, nu aș mai putea păși înainte…EL surâdea, mă mângâia în răspăr și-mi spunea *Ești bine, o să vezi, totul o să fie bine*. Îmi doream să-l lovesc, să-i fac rău, să-l mușc, pentru că ne-a caricaturizat, ne-a redus la absurd, pentru că spunea că EL e doar *unul ca oricare altul*, că nu e unicul și nici cel mai bun, că va exista altul și că voi fi chiar și mai fericită. Dar nu știu dacă vreau cu adevărat să fiu fericită, nu știu dacă să mai aștept un viitor utopic în care să-mi fie dor de țipetele surde și de reproșurile tacite, eu vreau să trăiesc aici și acum, îl vreau alături de mine, orice s-ar întâmpla, și nu-l mai vreau…Nu ca înainte, nimic nu mai e ca înainte…
E bine să te maturizezi, să începi să vezi lumea cu ochi din ce în ce mai puțin somnoroși…dar atunci când maturizarea nu implică neapărat un dans bine sincronizat în doi, ceva sfârșește mereu prin a se pierde pe drum și golul pe care îl lasă în urmă, de cele mai multe ori reușește să inhibe dragostea, să o lapideze ca pe un eretic, ca pe o abominație care nu ar fi trebuit să vadă niciodată lumina zilei. Și asta e cea mai tristă situație…Din cauza asta ma înec în neterminate suspine și-mi dau seama că aș fi putut să fac totul mai bine…acum e prea târziu, am uitat, de noi…și ne-am uitat unul pe celălalt.
Mă simt disperată și în același timp liniștită, numele meu este Paradox. Nu înțeleg ce mi se întâmplă exact și cum să-mi interpretez propriile-mi trăiri. N-am mai ieșit de o săptămână din casă, mânecile bluzei de pijama sunt deja martorele atâtor nopți albe inundate de lacrimi negre, opace și dureroase, cazând cu redundanță în același ritm torturant de interogatoriu autist. Mă simt mai urâtă…mi-am ascuns oglinzile dar îmi dau seama că, deși suntem entități tridimensionale, proiectăm de fel mult mai mult decât o simpla reflexie spre exterior, spre lumea din afară…o reflexie spre noi înșine, o inflexie poate, aceea care în mod normal trece neobservată până când singurătatea o trage de mâneca și o scoate din ascunziș ca pe un copil neastâmpărat, prins în flagrant, ca să-și piardă strălucirea, să prindă formă umană și, odată cu ea, să simtă frica, înghițind moștenirea lăsată de Adam și Eva încă de la începutul vremurilor.
Mi-e dor de EL…de zilele pe care le petreceam împreună, de conversațiile noastre, de după-amiezile simple în care singura noastră ocupație era aceea de a împărți totul, chiar și cel mai insignifiant lucru de pe Pământ, mângâierile, săruturile și îmbrățișările, orele petrecute la telefon, facturile, certurile, râsetele, durerile, excursiile, pozele, melodiile, băncile, florile, cadourile, scrisorile, surprizele, rele, bune, indiferente. Mi-e dor de tot și în același timp de nimic. Pentru că mă simt goală, ca și când trenul pe care îl așteptam de atâta amar de vreme, ar fi trecut zburând, ocolindu-mi gara…
Atât de îndrăgostită am uitat să mă iubesc pe mine…Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu regret nimic, nu o să spun acum că am pierdut toți anii aștia, că nu mi-au folosit la nimic, că am pariat totul ca mai apoi să eșuez în faliment, nu, nu merit asta…Am învățat ceea ce am ajuns să fiu, datorită tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat până acum, m-am maturizat, m-am transformat, și, deși nu mai sunt cea de atunci demult, știu că nu voi risipi nimic, din contră, simt că m-am regăsit. Stau goală în fața lumii, în ochi îmi înfloresc petale dulci ale unor noi speranțe, necunoscut, mâinile îmi mângâie golul care menține universul într-o ignoranță adezivă, picioarele îmi aleargă către un viitor static și perplex, ghicind urme nici măcar stilizate și vise distante, psihotropice, lipsuri…
Da, eu sunt, m-am întors…M-am întors ca să pot pleca din nou.
Ultima conversație va fi întotdeauna cea mai ciudată: atâtea lucruri de spus dar atât de puține cuvinte, ultimul sărut, deși lipit de un obraz umed și tremurător, dar atât de plin de înțeles, va rămâne întipărit în memoria pielii ca un mic tezaur, un tatuaj transparent care te aprinde și te stinge, îți dorești sa-și uite sfârșitul, să nu-l pierzi nicicând, să nu-l uiți niciodată…Dar o faci până la urmă. Înainte nu prea dădeam multă importanță cuvintelor, dar acum știu că tăcerea poate transmite atât de multe, mult mai multe decât o înșiruire de cuvinte spuse din plictiseală sau neputință, cuvinte al căror venin se risipește chiar pe parcursul unor luni, unor ani…Așa că am tăcut, ascultând ceea ce nu aș fi vrut să aud, ceva ce asumam responsabil și supus, întocmai unei sclave din Roma Antică care își primește libertatea dar nu știe ce să facă cu ea și cum să o folosească.
Înainte vorbeam despre orice și ne ceream sfaturi, faceam planuri și căutam bârfe, ne convertisem unul în cel mai bun prieten al celuilalt și în placebo-ul amicițiilor externe…nu aveam timp pentru altceva. Eram *noi VS lumea* și ni se părea că mereu ieșeam câștigători. Dar cu timpul își fac apariția căpșoarele meschine ale viciilor, iese la iveală perversă și ipocrită adevărata noastră natură, egoistă, orbitată de minciuni, de gânduri ascunse, neîmpărtășite, speranțe voyeuristice, interogatorii clandestine…*și dacă?* Atracții interzise, acele mărunțișuri tipice care ne transformă pe fiecare într-un Lucifer al propriului Paradis, împingându-ne de pe bordura instabilă într-un gol insațiabil. Ne lipim mai mereu de alternativa ușoară, ne căutăm scuze și asemănări, construim pe bazele unor leme străine și echivoce, ca mai apoi să ne regretăm lașitatea de a ne refugia în interzis. Am crezut mereu că efectul fluture își găsește un maxim exponent, în mod empiric, în iubire: orice mișcare, fie aceasta cât de mică, va fi la un moment dat cauza unei alteia de dimensiuni mult mai ample, marcate de un relativ interval de timp. Traducând toate astea, mă rezum la a spune că niciodată nu am făcut nimic din ceea ce nu mi-ar fi plăcut să mi se facă. Poate că e un mod prea simplist și în același timp egoist, de a privi și înțelege relațiile, dar de cele mai multe ori mă simt prea slabă ca să îmi mai pot analiza propriile-mi decizii, deci ezit și mă frământ prea mult. Și deci, conform acestei reguli, am căutat mai tot timpul o marjă de eroare care să-mi dea un oarecare avantaj, ca și cum aș fi avut un alibi inexpugnabil în jurul căruia sa-mi clădesc apărarea și deci, desigur, ca să mi se dea dreptate în cele din urmă, să câștig, să mă hrănesc cu remușcările celuilalt, cu părerile lui de rău și cu trandafirii, și, de ce nu, cu aproximativ o săptămână de egocentrism alimentat de dorința LUI de a-l ierta.
Ce proastă eram…dacă aș fi știut…
Acum plec, mă întorc și aștept să-mi zică ceva, să mă strige și să alerge după mine, dar…tăcere. Cu fiecare pas pe care îl fac me scufund și mai mult în nisipul mișcător al îndoielilor și temerilor. Tăcere, aproape trecând de colțul străzii unde ne întâlnisem de atâtea ori îndrăgostiți până în ore târzii de noapte, îmbrățișați într-o tăcere atât de diferită, altfel, caldă și a noastră. Gata…Am plecat…Uită-mă, caută drumul ușor, nu încerca să înțelegi ceva pentru că nu există vreo cale de mijloc, nici interpretări, hermeneutici ori definiții care să cuprindă tot ceea ce simți acum. Șterge pozele, arde cadourile și aruncă scrisorile, fă-mă să dispar din prezent ca mai apoi să te las să-ți trăiești viitorul…Trecutul va rămâne mereu acolo, mai mult sau mai puțin incrustat în amintiri, încearcă să nu-l îmbrățișezi, îndepărtează-te și lasă loc pentru ce va fi sa vină.
Deschide o fereastră și scoate capul afară, lasă razele să-ți alinte privirea pierdută…Și uită-mă, asta e mai bine pentru amândoi. Nu vreau să te urăsc, nu vreau să-mi umplu sufletul de reproșuri și să-mi mânjesc limba de cuvinte pe care nu le meriți, vreau să țin minte tot ce ai avut bun, ce am avut eu, noi, ceva ce nimeni în viața asta, ori în alta, ar îndrăzni să-mi răpească. Uită că te-am iubit, crezi că te urăsc și urăște-mă tu, înveninat și arzător, vreau să-ți fiu cel mai insignifiant dușman. Vreau să-ți fiu păpușa voodoo, trifoiul suferințelor și neputințelor în acele momente în care te vei simți singur și forțele ți se vor fi risipit în atâtea cioburi pedante, în toate colțurile lumii.
Și e acum ori niciodată…Ai rămăs sau ai plecat, nu știu și nici nu vreau să știu…Plec fără să privesc în urmă, fără să mă opresc și fără să regret. Mă sparg în mii de bucăți, păstrează una… » citește continuarea «
…pot sa recunosc cu mana pe inima ca, desi departe de casa, as da orice, orice, orice…sa mai pot iesi in hainele mele peticite, cu surasul pe fata, inarmat cu mingea de 35 si cu teava plina de cornete de toate felurile, sa cobor linistit scarile, sa ajung in fata blocului unde mi.as vedea cei peste 30 de prieteni si amici, romani, tigani, dinamovisti, stelisti, rapidisti, unde aruncam cu banu si faceam tic-tac sa alegem echipele si ne certam care sa inceapa…unde desenam cu bucati din gardurile vecinilor linii strambe care sa ne serveasca drept marcaje ale terenului care nu era chiar Bernabeu, si daca ne certam sau ne plictiseam treceam imediat la alt joc…peretica, 21, la malai, diri diri, pase-pase-gol, tenis, meseriile…as vrea sa mai pot mesteca 20 de gume turbo in acelasi timp doar pentru a vedea ce surprize imi ascund acele ambalajele ieftine dar inconfundabile…sa mananc un croissant Fantastic Star, cele care in reclame pareau comori de ciocolata, sa beau o Mirinda la sticla, sa.mi ling buzele zaharisite si sa fug spre Sifoane, sa ma opresc la chioscul cu ziare zgaindu-ma minute in sir la albumele pe care le voi cumpara si le voi completa cu sute de aptibilduri, sa imi incerc dexteritatea si rezistenta alergand pe scari cu 3 sifoane, 2 ciocolate, bonibon, reviste de integrame, carti cu bancuri, jocuri de masa…ajungand din nou julit si obosit in fata usii doar pentru o scurta pauza…doar pentru o sorbitura de apa, un strop de serbet, pentru a.mi recapata energia…si sa ma intorc la lumea aceea care ma facea atat de fericit…Italia ’90, America ’94…admiram jocul, imi placea sa.l privesc, simteam bucuria aceea inocenta a lipsei de comercial si a carentei megalomaniei si mai ales abia asteptam ziua urmatoare pentru a putea spune ca sunt Roberto Baggio sau Zidane, ori Valderrama, Shearer si atatia altii…imi inecam poate cateva ore in fata televizorului, ascultand traznaile infantile ale Magicianului ori ale lui Arlechino, adormeam seara cu diapozitive efemere pe peretii goi si casete audio pe care le stiam pe de rost, citeam Povesti Nemuritoare si inventariam orice carte de bancuri care.mi pica in mana…mi.ar placea sa mai particip o data la Ba Da, Ba Nu si sa ma vada toata lumea la televizor, sa castig un tricou la un concurs banal si sa.l pastrez pana in ziua de azi ca sa.mi aminteasca cat de simplu era sa fii fericit…vreau sa.mi mai fac tobe din oale si meniuri de restaurant din mape abandonate si obsolete, laptopuri desenate si case de tara scrijelite netrebnic pe peretii proaspat zugraviti 
) as vrea sa mai raman blocat intre 2 garaje ca sa ma ascund de inamicii contra carora jucam pac-pac, sa ma mai sui pe centrale si pe terase sa recuperez mingii de 14, de 35, de 40, sa mai joc leapsa pe coco fara sa am pe ce sa ma catar, sa mai cad dupa gardurile vecinilor, sa.i injur cand ne taiau cu atata seninatate mingiile si sa ma razbun aruncandu-le cu rosii si cartofi in geamuri…sa.mi pierd dupa.amieze intregi facand cornete si avioane din hartie, coifuri, sabii si scuturi, sa ma mai pierd prin gradina zoologica sau sa mai cad prin canale lasate deschise…sa completez oracole?! sa mai fac oameni de zapada in curtea muzeului, sa ma las alergat de acelasi caine in fiecare zi, sa ma bucur de viata, sa ma bucur de orice, sa fiu prostanac si credul, sa fiu simplu si sa.mi dau seama ca de fapt viata nu e nimic altceva decat o copilarie prelungita…sunt fericit pentru ca prin tot ce.mi amintesc imi dau seama ca acel copil adormit si zgribulit care privea live concertul lui Michael Jackson…sunt eu.
as da orice, orice, orice sa mai fiu macar pentru o zi un copil fara griji si mereu cu zambetul pe buze, arhetipul determinant al acestui complex memorialistic…pentru ca de fapt prin aceste amintiri nu incercam decat sa cautam cu disperare un zambet inefabil si inexprimabil, zambetul unei copilarii pe cat de optimista pe atat de pura…mi.e rusine ca am uitat si mi.e rusine ca am tinut inchise toate aceste amintiri pana acum…amintiri care, desi atat de personale, ne unesc pe toti intr.un fel in care nimic altceva nu va reusi vreodata…
nu pot sa mai sper ca dorinta imi va fi indeplinita, dar va multumesc tuturor celor care ati scris, ati citit, ati ras si ati plans amintindu-va de voi insiva, de lucrurile care ne.au unit pe toti intr.un moment dat al vietii noastre…am reusit astfel sa ne peticim trecutul si sa gasim o parte din noi pe care probabil am facut-o uitata intr-un colt al constiintei noastre, atat de “pervertita” de complexe, superficialitati ori…neajunsuri. am ramas oare doar cu mingea de 35?”
…Printul din Bel Air, Beverly Hills, Salvati de Clopotel, Dallas, Om Bogat Om Sarac, Cascadorul…Ace of Base, Abba, Backstreet Boys, Offspring, DJ Bobo, Take That, Michael Jackson…Nu te supara frate, Dacii si Romanii, Tec, Cico, Brifcor, Adevar sau Provocare, Flori fete si baieti, Telefonul fara fir, Frunza, Feriti.va de Magarus, Abracadabra, Ba da Ba nu, A-Team, MASH, vata cu zahar, la malai, diri-diri, 21, pase-pase-gol, victoria, obligatea, miuta, la bara, Macron, Megaman, Voltron, Serifii Stelari, Sandy Bell, Sailor Moon, Aventurierii Spatiului, Plastic Man, Men&Machine Power Extreme, Johnny Quest, Nils Holgerson, Italia Uno, Cartoon Network (in engleza), Cip, Pufarine, Ulker, Gumela, Makit, Deit, Kastan, Ciufolici, Arabela, Tenis de picior, Patrocle si Lizuca, Liceenii…si mai sunt…si ne mai amintim…si deci suntem inca acei copii…
