cum să NU scrii un blog.

O să încep banal…așa cum a început și ziua respectivă. Un Cluj letargic, monocrom, de acum 6 ani, când încă mai găseam bucăți de timp prin buzunare rupte în freamăte adolescentine. Era ziua premergătoare olimpiadei de limba română, faza națională (pentru care m-am calificat cu ajutorul deja notoriei contestații), îmi urmăream scrupulos ritualul de detașare, deambulând generos și apatic pe străzi clujene înșirate necunoscut. Căutam covrigi. Un placebo perfect, rotunzi, calzi, împletiți și cu susan…Genul acela de manie superstițioasă cu efecte narcotice.

Am ajuns cumva în Piața Unirii, nu prea țin minte cum, necunoscând orașul viram instinctiv prin intersecțiile înnorate, cu trecători parcă lipiți cu super-glue de trotuarele prăfuite. Adevărul e că mă simțeam bine…atât de bine e să nu știi încotro te duci, să inhalezi necunoscutul prin toți porii, lipsit de griji, de gânduri, tâmp și tânăr. Obosisem. Nu am ezitat să traversez, zărisem deja băncuțele din parcul bisericii Sf. Mihail, o biserică impuntoare și sobră, îmi părea zidită în rugăciuni și jeluiri, stropită în nori cenușii, ca și când ar fi ascunsă o taină doar de ea știută.

M-am așezat ignorant pe bancă, fără să privesc în jur…Parc din piatră, parcă rece. Nu mai țin minte cât timp am dormit acolo, pierdut prin mine însumi, visând la nimic, știu doar că în momentul în care am ridicat ochii, pe băncuța de vis-a-vis am văzut o bătrânică. Îmbrăcată în negru, cu batic pe cap, o privire îndurerată, ochi înlăcrimați ce ar fi putut îneca două lumi și încă o galaxie, strângea în mâini o punguță transparentă umplută cu monede, uitată de timp și de lume într-un tablou numit Tristețe…O priveam și nu puteam să nu simt cum ceva din mine se rupea, puțin câte puțin, cu un scrâșnet metalic, adierea molcomă a vântululi se transformase brusc într-o furtună de nisip biciuitoare…M-am ridicat aproape hipnotizat, mi-am rătăcit nevrotic mâna în căutarea portofelului, am scos o bacnotă de 50.000 de lei și m-am îndreptat oarecum neliniștit și rușinat spre ea. În momentul în care am întins mâna, mi-a răspuns cu o privire în a cărei unduire am simțit spasmul unei licăriri de speranță, un sfert de zâmbet în colțul unor pupile translucide, cu o lacrimă fulgerându-i nemilos obrazul deja pedepsit de amarul anilor…A ridicat punguța cu mărunțis, mi-a așezat-o matern în palme și mi-a cuprins mâinile în ale ei, fără să-mi spună nimic, nicio vorbă, niciun murmur…și a plecat. Nu știu cât timp am stat acolo…privind și strângând în palme punguța cu mărunțiș, cu o violență impotentă. Nu știu de câte alte ori m-am simțit la fel de pierdut ca în acea zi de primăvară târzie, în centrul înnorat al Clujului, o statuie de piatră în fața bisericii Sf. Mihail.

Când am reușit să-mi recapăt cugetul și să mă clintesc oarecum din transă, am întors capul cu o naivitate disperată, dar bătrânica dispruse…În jur nu vedeam nimic, corpul mă asculta doar pe jumtate, în reflexe tremurânde, obrajii îmi șopteau arșița sufocantă a unor lacrimi sătrine, curgând necontenit, parcă separat de propria-mi voință, undeva departe, undeva demult, într-un loc unde suferința e dulce și tristețea e fericită. Nu am știut să fac altceva decât să intru în biserică, să nu vreau nimic, să nu simt, să stau, pur si simplu să îmi ocup colțișorul de lume acolo, singur, cu o punguță de monede în pumni, câteodată visând la clipa în care voi putea face mai mult.

» citește continuarea «

Hai sa va zic ultima barfa in materie de viata sociala, high-life bla bla bla… (=lipsa totala de ocupatie, un soi ciudat de frigiditate intelectuala cauzata de o preaslavire a banului in imbratisarea kitsch-ului trendy cool; inca nu e definitia din DEX dar sper sa tinda spre asa ceva).

In Romania (nu exclusiv, dar intr-o pondere semnificativ mai accentuata) s-a “extins” un obicei straniu de a masura gradul de “smecherie/relevanta sociala” al unei persoane, in functie de numarul de “referenti” care o pot recomanda, si in acelasi timp, desigur, care lasa de inteles ca o si pot proteja…Sa ma intorc la motto-ul “o mana spala pe alta?”. Ar fi utopic si melodramatic din partea mea, nu-i asa?

Sa zicem doar ca ne-am facut un obicei de a privi o persoana prin prisma a ceea ce ni se “recomanda” de catre un determinat grup de interese (personalitatea nu mai depinde de o concreta examinare a individualitatii, ci se rezuma la un ansamblu de input-uri si output-uri care vor influenta relatia unui individ cu societatea in care acesta incearca sa-si faca loc – pe scurt, ce are acesta de oferit, si ce i se poate oferi in schimb). Daca ma intrebati pe mine, asta nu face decat sa ne adanceasca un pic mai mult in mocirla ipocriziei…primitiv, dar asta e motorul societatii actuale.

Deci, tu al cui esti? O stim cu totii, de ce sa ne mai ascundem dupa deget? Se masoara valoarea unui om din perspectiva specifica a unui ritual de jertfa…sau universul tocmai s-a intors pe dos si au disparut ca prin minune insesi valorile care ar trebui sa gesteze hibernativ un fundament al societatii?

Traim inconjurati de pseudonime, de masti, de minciuni si inscenari, de mascarici si bufoni imbuibati de o autosuficienta opulenta, acel gen de jokeri fara acceptul si recunoasterea carora, multi nici macar nu ar exista, iar altii vor disparea asa cum au aparut…

Stii al cui sunt eu? Nu, nu stiu si nici nu ma intereseaza, am reusit sa ma cladesc fara pile, fara relatii, fara nepotisme gratuite, fara sa intind mana in spatele unor usi inchise si fara sa ma prefac, ipocrit si meschin, pentru a “linge” orgolii gratioase in speranta de a mi se oferi totul pe tava. Nu e nevoie sa cauti febril Animal Planet ca sa ai ocazia de a te delecta cu diversa fauna a junglei…ai tot ce vrei la indemana, pe orice post, chiar mai aproape decat ti-ai imaginat vreodata: televiziuni instrumentate, moderatori cu telecomanda, politicieni gangavi si incompetenti fluturand in diverse directii in functie de suava adiere a vantului politico-electoral, victime eterne si calai publicitari s.a.m.d …la infinit…

Chiar cred ca lumea s-a intors pe dos, pentru ca tot ce am spus pana acum parca nu face cinste unui high-class atat de stralucitor si elegant, ci, din contra, pare mai degraba o scena dintr-un sitcom de buget redus, ieftin si sacaitor…Mi-era mult mai bine fara televizor.