Iubește-mă ca și când Moirele ți-ar fi înnodat firul ursit în dulci bucle măsluite…Lipește-ți ochii de ai mei și privește copilăros, ca printr-un caleidoscop odată pierdut în fragmente de opace amintiri, și speră ca într-o zi vei putea vedea mai departe de pomi, de râuri, de umbre diforme care dau târcoale neîncetat, amenințând parcă liniștea rece în care ți-ai îmbrăcat palatul de cleștar…
Iubește-mă ca și când nu ai înțelege că oamenii nu sunt făr-de-sfârșit iar poveștile sunt hărăzite a avea un oarece bolnav, sadic, probabil chiar și fericit final…
Iubește-mă ca și când ai uita tot ce știi despre durerea pe care am să ți-o provoc, chiar și cu prețul unui zâmbet stingher sau al unei priviri ștrengare, misterioase, magnetice…Ascultă-mi inima și atinge-mi sufletul, cu stângăcia cu care ai rupe ambalajul unui cadou, devorând fiecare foșnet cu o naivă nerăbdare, cu buzele pătate de urmele de ciocolată topită, imortalizată poate într-o așteptare masochistă, tânjind după răsfățul sărat al lacrimilor ce vor fi să curgă…
Iubește-mă ca și când ai fi reîncarnarea unei Juliete imortale…ca și când eu aș fi cu totul altcineva, iar nu Romeo, un străin, o dorință vitregă…și am împărtăși un secret ascuns, o pasiune invizibilă dar atât de intensă, pirogenetică, încât ne-ar cuprinde împreună, îmbrățișați în flăcările unor sentimente interzise, emoții cathartice ale unei existențe carente, înjumătățite…
Iubește-mă ieri, anul trecut, acum un secol, într-o viață în care nu te-am cunoscut…fă-mă să uit de lumea asta stearpă în jurul căreia gravitez absurd și ignorant…fă-mă să mă simt aproape de mine însumi, să îmi recunosc pielea și bătăile inimii, să fiu propria-mi mantră, să sorb din mine însumi și să zâmbesc…să am un gust mai bun.
