Mda, hai pleacă, și așa n-am nevoie de tine…Adiiiiio! Căc…Și acum ce ar trebui să fac eu cu biletele astea două pentru Roma? O superbă vacanță de vis pentru tine și jumătatea ta în inima Italiei…Yuuhuu! Mă duc singur, sau îl iau pe G cu mine, fie și pentru simplul motiv că nu prea l-ai suportat niciodată, să te văd atunci. Poate o să te simți vinovată, trebuie să aibă și ieșirea asta din dulap un motiv plauzibil, nu-i așa? Chiar cred că te-ar ataca așa, măcar puțin, să știi că fostul tău iubit s-a făcut gay peste noapte; dar nu din proprie inițiativă, doamne ferește…departe de tine autonomia asta cognitivă. Nununu, te-ar ataca strict din punct de vedere social, vai – ce ar spune lumea despre asta? Nț nț nț.
Și când te gândești că am cumpărat biletele împreună la sfârșit de vară, îmi spuneai că vrei să facem Revelionul la Roma, că a mai fost nu-știu-cine și a fost foarte tare și mult mai ieftin chiar decât la noi la munte, unde petrecusem deja, de altfel, o săptămână cel puțin ciudată prin iunie, de ziua ta. Mai știi? Ți-am făcut cadoul inelul ăla care-ți plăcea atât de mult și pe care îl vedeam de fiecare dată când veneam să te iau de la servici, doar am promis că la un moment dat va fi al tău (în gândul meu speram să îl și meriți, deși l-am cumpărat făra nicio reținere în ceea ce te privește, am înțeles că nu îi puteam EU susține tâlcul, refuzam să îmi imaginez diverse lucruri proiectate mai departe de…o lună). Dar n-am gândit așa departe, eu ți l-am dăruit pentru că îmi plăcea să te surprind…
Sau de Paște când am plecat împreună în Turcia și ne-am întors separat, chiar nu a fost vina mea că mi-a împăturit ospătărița un număr de telefon în șervețel, poate a crezut că eram doar frați. Mai ții minte că înainte de Valentine’s ne-am îmbolnăvit amândoi și ne-am făcut cadou niște cutii de Nurofen și sirop de tuse…măcar frecțiile cu Carmol ne mai binedispuneau spre sfârșitul zilei când nu mai apucam să împărțim decât un film văzut pe jumătate și o temperatură optimă pentru o stare de delir…Nu același tip de delir pe care mi-l reproșai cu numai două luni înainte, în ajunul Crăciunului, când am făcut un efort să mă enervez și să devin gelos din cauza unor telefoane primite la ore târzii din noapte ca să-ți arăt că-mi pasă, chiar dacă genul meu tinde mai mult spre o pasivitate permisivă și oarecum indiferentă…
Indiferentă cum erai tu…la mesajele și încercările mele presărate obsesiv pe parcursul unui noiembrie nebun. Inaccesibilă, poate exagerat de inaccesibilă, dar totuși, de ajuns cât să îmi doresc să-mi demonstrez că pot…Te cunoscusem cu doar o lună în urmă, fulgurant, dar intens, suficient de expresiv ca să-mi doresc…nu știu nici acum ce anume.
Acum doi ani deja…când totul era simplu și în reluare, nu complicat și pe fugă. Când încă nu-mi dădeam seama de nimic dar credeam că le știu pe toate. Când începeam să mă prostesc, să mă îndrăgostesc de ideea de tine.
Dedicație: că tot e perioada despărțirilor-împărțirilor…trăiți acum, dezrădăcinați de trecutul care nu mai există și independenți de viitorul încă intangibil: acum poate dura cât vreți voi să dureze, chiar și o eternitate.
