Începe o zi ca oricare alta…Dulce monotonie învelită agale în raze calde…Amnezia unui soare mahmur rostogolit prin curcubee sângerii de toamnă…Toropit de lene, încovoiat de o pereche de ochi adormiți, mă deșurubez din pat cu agilitatea unui melc uitat pe rewind. O mână pe telefon, cealaltă deja lipită de termosul căzut amenințător sub pat, de conținut semi-lichid dar la fel de necesar, mereu narcotic; fac totul mecanic, predeterminat, o marionetă cu aspirații de robot care se scutură de rumeguș doar ca să apuce să se prelingă molatec pe pervazul unei noi zile, o zi specială, o zi în care să se simtă mai bun, upgradat, o zi în care să înceapă să ruginească.
Pentru o marionetă cu un job atât de important, sunt destul de plictisitor și redundant. Nu e vina mea. Faci mereu, fără excepție, exact aceleași lucruri, zi după zi…e o muncă sisifică dar cineva trebuie să o ducă la bun sfârșit (sau cel puțin să încerce). Fără prea mult succes ce-i drept, dar nu mă plâng, mă plătesc oricum (și nu la comision) deci puțin îmi pasă…
Pantofii impecabili, costumul proaspăt curățat, cămașa călcată, cravata albastră, butonii cu monogramă, aripile periate, servieta ticsită de contracte și broșuri din acelea tipice și stupide, genul de pliante colorate care se împart indecent pe stradă în grabă, fără noimă, fără timp…Sincer, m-am plictisit și eu…Dar am un contract de respectat și vorba aia: cât încă primești indicații de sus, rămâi cu cârcoteala. Am avut tentativele mele revoluționare, de răzvrătire apocaliptică, dar au eșuat furibund și, drept urmare, iată-mă…comis-voiajor…sau ceva de genu’, ceva p-acolo, să le servesc altora de anti-exemplu…Acestea fiind spuse, închei prin a închina o dușcă din ambrozia ascunsă în termosul meu fidel, dragilor mei colegi, celor ce activează mărinimos, evlavios și preacuviincios prin cercuri rămase înalte: așa nu! Să nu cumva să vă treacă prin căpșoarele alea limitate și probabil suprasaturate de nimicuri docile și anoste, nici măcar pentru o clipă, nici măcar o fărâmă din gândul că puteți fi ceva mai mult, ceva dincolo de apariția asta sporadică pe care o numiți cu atâta convingere, *viață*. Lenților! Sunteți ce vreți voi să fiți, nimic mai mult și nimic mai puțin…Îmi răcesc conștiința degeaba, oricum nu înțelegeți, și probabil că pentru mulți dintre voi sunt un nimeni, un perpetuu pierde-vară, dar sunt unul care a avut curajul de a-și dori să fie ceva ce niciun altul nu poate măcar visa; da, am ajuns aici, exilat și renegat dar am îndrăznit să-mi doresc să fiu ceva mai bun. Și sunt aici ca să vă fac vouă treaba murdară, ca voi să vă puteți învârti la fel de utili și fâlfâitori ca și până acum, lipsiți de griji și invizibili, iar eu…Trebuie să mă îmbrac, nu vreau să plec mai târziu decât trebuie.
Decolez molcom prin ușa larg deschisă, apatic și anost, înfășcând în grabă bastonul și batista. Nici nu mai știu cât timp a trecut, parcă o eternitate de când am trecut pentru prima dată pragul ăsta, plin de speranță, mestecând voios iluzia unui succes răsunător, unei campanii eroice sfârșită abracadabrant în paginile vreunei odisee comerciale…Speranța e singura chestie care mă însoțește încă, un câine fidel, prea bătrân ca să mai poată și să moară în tihnă, merge la pas, câteodată domol, alteori impasibil, mereu lângă mine, cu consecvența utopică cu care un kamikaze pleacă în misiune, asumându-și propriul final ca pe o uitare de sine și o apropiere de univers.
Îmi aduc aminte atât de vivid…prima vizită. Ușa aia care s-a deschis melancolic, într-un nesfârșit scârțait de balamale, iar în dreptul ei…un țânc. Să fi avut vreo 7 ani, blondin. În ochi i se prelingea un cer albăstrui, ca o maree zglobie. Îmbrăcat în haine de joacă, tocite oriunde, mă privește inchizitor și îmi țipă jucăuș: *daaa? ce doriți?* Îi răspund cu o simpatie ciudată, probabil contagiată de undeva din sfera acelei copilării întruchipate în fața mea, asemeni unei muze androgine născute din haos și oarece ignoranță – *Sunt un comis-voiajor și vând ceva important. Tu ești încă prea mic, nu ai înțelege. Tata sau mama…sunt acasă?*. Mă privește oarecum stingher și trist, parcă dezamăgit; se îndreaptă, ca și cum ar fi vrut să pară mare și-mi răspunde gesticulând reverențios cu mâinile-i sângerând a magiun, amenințându-mă teatral cu o pereche de buze țuguiate crispat printre urme de făină: *Eu nu sunt mic…Și înțeleg multe…Tata e plecat cu treabă. Mama a plecat mai demult cu treabă, dar nu s-a mai întors. Tata se întoarce pentru că mi-a lăsat o monedă sub preș, mereu mi-o cere când vine înapoi acasă. Ăsta e jocul nostru. Și mereu câștig eu, pentru că îi dau moneda înapoi de fiecare dată.* Bagă mâna ușor în buzunar, parcă temător, și scoate o monedă măricica, argintie, perfect șlefuită, pare nouă. Mi-o expune efemer, cu repeziciunea unui fulger neașteptat, după care o îndeasă cu tact în probabil singuru-i buzunar lipsit de găuri. Mă întristez subit și mă pleoștesc înlăcrimat. Mă scutur și îi răspund cu un glas înjumătățit: *Eu vând fericire. Știi ce e aia?* Se întristează și el parcă, ridică din umeri și-și cufundă privirea cu o amorțeală pesimistă: *Nu, nu știu* Mă reculeg și simt înțepătura dulce a unei idei îndrăznețe…M-or fi exilat ei, dar tot ce am învățat odată, a rămas la mine; un număr de magie. *Vrei să-ți arăt o magie?*, întreb de-a dreptul extaziat, ca și când aș fi fost eu copilul nerăbdător. El mă privește stingher și aprobă violent din cap, cu ochi mari și atenți. Îmi frec palmele, mimez o incantație și îmi trec ușor mâinile pe deasupra capului său mic și întrebător, în timp ce el suferă cu gura căscată un moment de nedumerire. *Nu te scarpină urechea stângă?* Îmi răspunde gesticulând stângaci, controlând brusc prima dată urechea dreaptă și mai apoi stânga…în spatele căreia descoperă entuziasmat o monedă. Ca cea pe care i-o ascunde de obicei tatăl său sub preș, numai că de altă culoare, ușor cărămizie, pentru a le putea distinge mai ușor. Mă privește la fel ca prima dată, poate ceva mai prietenos și îmi spune fără să respire *E o monedă foarte frumoasă. Asta e fericirea?* Încep să râd. *Nu, e moneda mamei tale, a plecat în grabă și a uitat să o ascundă sub preș, dar mi-a lăsat-o mie și acum a ajuns unde trebuie. Fericirea e…o să fie…atunci când o să vină să ți-o ceară înapoi* Începe să țopăie un dans ciudat și amalgamat, ceva victorie, ceva bucurie, ceva speranță. Se uită la ban, îl răsucește pe toate părțile și îl îndeasă în același buzunar sfânt, întrebându-mă *Și eu ce trebuie să-ți dau? Ziceai că ești vânzător și eu…* Se oprește nedumerit, cu teamă, se gândește că o să-i cer bănuțul înapoi. Îl liniștesc: *Nu sunt un vânzător ca toți ceilalți…Nu am nevoie decât de un gând bun, scris pe un bilețel, din toată inima, pentru cineva neașteptat. Dar ție nu pot să ți-l cer acum, ești încă mic. Când vei mai crește, când va veni cineva să-ți ceară bănuțul pe care l-ai găsit în spatele urechii, atunci să scrii un bilețel. Eu voi știi. O să vin să ți-l cer.* Dă din cap vesel și aprobator, luându-și la revedere cu un gest ferm, apoi intră înapoi în casă țopăind. Ușa se închide, eu plec mai departe…
O eternitate mai târziu, m-am îndepărtat prea mult de casa copilului blond. Sunt atât de departe încât am uitat ce înseamnă timpul, sau distanța. Îmi aduc la fel de bine aminte celelalte case care au urmat…A doua vizită, o gospodină într-o casă ponosită, înconjurata de plozi chiuind asurzitor, fără timp, nu avea timp, am apucat să adulmec doar mirosul unei pâini coapte, trântit înaintea unui iz greu de lemn șlefuit. A treia…un batrân decrepit, pe jumătate surd. Știa ce era fericirea, doar că…nu îi mai vedea niciun folos, nu voia să cumpere așa ceva. S-a bucurat că nu sunt altcineva, altceva. Probabil era atât de speriat de moarte încât și el renunțase la timp, se cufundase în așteptare…Au urmat case trase la indigo…același tipar, lipsă de timp, indiferență, ignoranță. Oamenii nu mai au timp, s-au pierdut undeva pe drum, între dorință și speranță, au adormit neputincioși în letargia grăbită a vieții. Vor acum, vor repede, vor ieri.
În condițiile astea…ce să mai vând eu? Știa bătrânul de ce mă trimite aici, printre ei. Știa că se face deja târziu…atât pentru ei, cât și pentru mine…Am rămas ca de obicei…eu și câinele meu fidel. Nu îmi doresc, poate, între atâtea peregrinări și răsuflări uscate de vagabond, decât să simt scrisul lin al copilului blond…undeva departe de lume, indiferent unde, să miros cuvintele alergate vesel pe o bucată prea mică de hârtie, atât de mică încât să poată cuprindă toată fericirea din univers, o hartă cu un singur continent, lumea aceea departe de lume, lumea lui întreagă.
Scot și eu o hârtie. O împăturesc metodic, scot condeiul. Oare mai știu să scriu? Oare mai are cerneală? Îl încerc frenetic dar atent…Scriu…
Pentru cineva neașteptat…*băiatului blondin, cu privirea de mare învolburată*…Un gând bun… *sper să vină acea persoană…care să știe să-ți ceară și cea de-a doua monedă*…
Nu apuc să dezlipesc bine penița de pe bilețel…și mă simt, din nou…undeva sus. O eternitate mai târziu…
