e vina ta…
și acum văd atât de clar, ca și când cineva mi-ar fi smuls vălul pe care îl înduram lipit de pleoape…Ca și cum până acum aș fi trăit viața altcuiva, condamnat parcă de o instanță superioară la asumarea unei conștiințe străine…
câte am uitat pentru tine…atâtea amăgiri, mii de nopți fără vise, atâtea coșmaruri deghizate și furtuni goale…mi-am uitat suspinul, disperarea, am uitat lacrimi uscate cu milenii în urmă, am uitat trecutul…am uitat ceea ce nu au apucat să-mi spună niciodată, minciunile, lașitatea, suferința de a-mi fi străin mie însumi, am uitat indeciziile, ezitările dezechilibrate între viață și indiferență, am uitat de prepotență, de atâtea nedreptăți, am uitat de tot, și n-am uitat nimic…
am lăsat temerile deoparte, tristeți, întrebări și fantasme, n-am mai hoinărit pe străzi cerșite haotic, n-am mai căutat fericiri inoportune, nu m-am mai privit în oglinzi opace, nu mi-am mai memorizat reflexiile în ochi morți, am lăsat sacrificiile, am abandonat alintările inimilor care au uitat să mai bată…
am abandonat singurătatea…mi-am abandonat slăbiciunile, măstile de carnaval, iluzia acelui ceva în care nu mă recunoșteam, am abandonat zarurile hazardului, am abandonat zilele sufocate, înmlăștinite de neliniști, momente suferite, am abandonat viciul de a nu-mi cere mai mult mie însumi, am abandonat întregi filosofii, interpretări inutile…
am uitat atâtea…am uitat cum mă ascundeam în spatele unei cortine care nu se mai deschidea, am uitat cum mă alungam în mine însumi, am uitat despărțirile și remușcările, regretele, am uitat să mai aleg, să greșesc, să optez pentru tot ce e mai dificil ori inexplicabil, am uitat să pierd, am uitat căderile, promisiuni înnegrite sub cuvinte ermetice, am uitat de râurile sculptate în dulci pânze de păianjen, păcate ce-mi asfixiau sufletul…
am încetat să mai distrug, să arunc, să vărs, să demolez, să izolez, m-am oprit din solilocvii infertile, am asurzit voci amăgitoare de flori carnivore, am pedepsit depresia, am părăsit oceanele închise și câmpurile înguste, am încetat să mai privesc ceruri înnorate, să înalț rugăciuni mute pentru vindecarea unor boli incurabile, am încetat să mai caut motive și explicații, nu mai colecționez mistere ori enigme existențiale, am încetat să mai ador forme fără fond, înțelepte utopii, am încetat să mai înnebunesc sporadic în numele îndeplinirii unei fantezii străine…am încetat să mai întreb orice…am încetat să mai răspund la nimic…
am uitat de țipetele surde, de tristețea metalică a unei singurătăți agorafobice, am uitat de prieteniile false și de promisiunile goale ce întotdeauna se sparg în mii de bucăți, asemeni unei oglinzi diforme și crude, ce se rupe sub propria-i greutate…
am uitat să iubesc, am uitat să urăsc, am uitat să mai colecționez sentimente mai presus de propria-mi fericire, de statutul de vagabond pregătit să parieze totul într-o clipită, dacă de asta ar depinde mișcarea ascendentă a buzelor ce mă înconjoară, acel surâs diafan și unanim care m-ar răpi și m-ar duce undeva la marginea lumii…
am uitat că existam, că eram, ca om, ca persoană unică, unul din infinitele derivate ale materiei primordiale, mi-am uitat scopul și am uitat să scot busola, să-mi mai caut esența, am uitat că există un ceva mai presus de orice, ceva mai divin și mai intangibil decât adormirea psihotică într-un balon de săpun în așteptarea descoperirii unui elixir al nemuririi…am uitat că eram finit, sfârșibil, perisabil, efemer, puțin, lent și simplu…
am uitat povești nepovestive și bancuri amare, biciuri ce nu se îndoaie și cătușe de nisip, lanțuri de zahăr, himere negreșite, am uitat de ei, de mine, de tine, de alții și de voi…
am uitat de tot…și n-am uitat nimic…
