Viața asta…hai să o dăm la pace, nu e chiar ușoară. O știm cu toții…și chiar ne-o îngreunăm noi înșine, cu mânuța noastră, de cele mai multe ori. Probabil că nu suntem altceva decât o aglomerație de masochiști care stau la coadă, cu sufletul la gură, care se îmbulzesc și se împing paranoic, de parcă ar vrea să ocupe un loc important și snob, undeva în primele rânduri – de acolo de unde, atunci când cortina se ridică, iar pe scenă nu se vede nimic altceva decât o imensă oglindă, se vor putea observa mai bine – fiecare rid, fiecare, umbră, orice teamă, orice încruntare, încleștare de pumn ori mușcare de buză, lașități de zi cu zi, imperfecțiuni ale unei existențe și așa compromise, toate-toate măsluite într-un teatru al incompetenței și al nesiguranței. Și chiar mai mult decât atât, suntem fricoși, ne e frică…Frică de tot, de orice: ne e frică de viitor, chiar și de prezent, câteodată de trecut, ne e frică de noi înșine, de ceilalți, de nimic, ne e frică de ceea ce am putea deveni, de ceea ce suntem, sau de ceea ce am fost odată…Suntem îndeajuns de proști încât plonjăm voluntar în acest cerc vicios al fricii, atunci când ne simțim singuri, sau nesiguri, ceea ce ne condamnă inevitabil la înlănțuiri de nopți albe, și petice de cafeină îmbibate într-un cocktail de griji, depresii, anxietate, glazurat cu puțin Valium…și toate astea doar ca să ajungem să murim…în cele din urmă, singuri.
Hai să ne dăm două-trei palme…Orice s-ar întâmpla, nu există situație fără remediu ori problemă fără rezolvare. Ne scutim și de niște cheltuieli cu ocazia asta (Valium-ul e cam scump, șervețele, cărți de self-emprovement, self-empowerment, genul ăla de lecturi care fac “petting” cu creierașele noastre aparent impotente, audiobook-uri pentru dezvoltarea autoestimei, cursuri de yoga, feng-shui și ghiciri în ghioc sau tarot), să mai și dormim, să mai tragem de timp…Și așa trăim prea puțin, prea repede. Parcă ne grăbim să murim, ne pavăm îmbătrânirea cu coșmaruri repetitive și regrete împăienjenite. N-ar fi mai bine să o împletim în vise și dorințe, să fim proprii noștri supereroi, să scriem fără cuvinte, să dansăm fără muzică, să cântăm fără voce…să facem exact acele lucruri care pur și simplu ne fac fericiți, pentru că, în cele din urmă, viața nu e chiar un teatru complet…abia cuprinde primul act, ai timp să te ridici, să iei o pauză, să te duci la baie…Și ai face bine să scoți cardul ăla ruginit de “get out of jail free”, și să dai cu zarul. Când treci de “GO”, ia-o la fugă și nu te uita înapoi. » citește continuarea «
…pot sa recunosc cu mana pe inima ca, desi departe de casa, as da orice, orice, orice…sa mai pot iesi in hainele mele peticite, cu surasul pe fata, inarmat cu mingea de 35 si cu teava plina de cornete de toate felurile, sa cobor linistit scarile, sa ajung in fata blocului unde mi.as vedea cei peste 30 de prieteni si amici, romani, tigani, dinamovisti, stelisti, rapidisti, unde aruncam cu banu si faceam tic-tac sa alegem echipele si ne certam care sa inceapa…unde desenam cu bucati din gardurile vecinilor linii strambe care sa ne serveasca drept marcaje ale terenului care nu era chiar Bernabeu, si daca ne certam sau ne plictiseam treceam imediat la alt joc…peretica, 21, la malai, diri diri, pase-pase-gol, tenis, meseriile…as vrea sa mai pot mesteca 20 de gume turbo in acelasi timp doar pentru a vedea ce surprize imi ascund acele ambalajele ieftine dar inconfundabile…sa mananc un croissant Fantastic Star, cele care in reclame pareau comori de ciocolata, sa beau o Mirinda la sticla, sa.mi ling buzele zaharisite si sa fug spre Sifoane, sa ma opresc la chioscul cu ziare zgaindu-ma minute in sir la albumele pe care le voi cumpara si le voi completa cu sute de aptibilduri, sa imi incerc dexteritatea si rezistenta alergand pe scari cu 3 sifoane, 2 ciocolate, bonibon, reviste de integrame, carti cu bancuri, jocuri de masa…ajungand din nou julit si obosit in fata usii doar pentru o scurta pauza…doar pentru o sorbitura de apa, un strop de serbet, pentru a.mi recapata energia…si sa ma intorc la lumea aceea care ma facea atat de fericit…Italia ’90, America ’94…admiram jocul, imi placea sa.l privesc, simteam bucuria aceea inocenta a lipsei de comercial si a carentei megalomaniei si mai ales abia asteptam ziua urmatoare pentru a putea spune ca sunt Roberto Baggio sau Zidane, ori Valderrama, Shearer si atatia altii…imi inecam poate cateva ore in fata televizorului, ascultand traznaile infantile ale Magicianului ori ale lui Arlechino, adormeam seara cu diapozitive efemere pe peretii goi si casete audio pe care le stiam pe de rost, citeam Povesti Nemuritoare si inventariam orice carte de bancuri care.mi pica in mana…mi.ar placea sa mai particip o data la Ba Da, Ba Nu si sa ma vada toata lumea la televizor, sa castig un tricou la un concurs banal si sa.l pastrez pana in ziua de azi ca sa.mi aminteasca cat de simplu era sa fii fericit…vreau sa.mi mai fac tobe din oale si meniuri de restaurant din mape abandonate si obsolete, laptopuri desenate si case de tara scrijelite netrebnic pe peretii proaspat zugraviti 
) as vrea sa mai raman blocat intre 2 garaje ca sa ma ascund de inamicii contra carora jucam pac-pac, sa ma mai sui pe centrale si pe terase sa recuperez mingii de 14, de 35, de 40, sa mai joc leapsa pe coco fara sa am pe ce sa ma catar, sa mai cad dupa gardurile vecinilor, sa.i injur cand ne taiau cu atata seninatate mingiile si sa ma razbun aruncandu-le cu rosii si cartofi in geamuri…sa.mi pierd dupa.amieze intregi facand cornete si avioane din hartie, coifuri, sabii si scuturi, sa ma mai pierd prin gradina zoologica sau sa mai cad prin canale lasate deschise…sa completez oracole?! sa mai fac oameni de zapada in curtea muzeului, sa ma las alergat de acelasi caine in fiecare zi, sa ma bucur de viata, sa ma bucur de orice, sa fiu prostanac si credul, sa fiu simplu si sa.mi dau seama ca de fapt viata nu e nimic altceva decat o copilarie prelungita…sunt fericit pentru ca prin tot ce.mi amintesc imi dau seama ca acel copil adormit si zgribulit care privea live concertul lui Michael Jackson…sunt eu.
as da orice, orice, orice sa mai fiu macar pentru o zi un copil fara griji si mereu cu zambetul pe buze, arhetipul determinant al acestui complex memorialistic…pentru ca de fapt prin aceste amintiri nu incercam decat sa cautam cu disperare un zambet inefabil si inexprimabil, zambetul unei copilarii pe cat de optimista pe atat de pura…mi.e rusine ca am uitat si mi.e rusine ca am tinut inchise toate aceste amintiri pana acum…amintiri care, desi atat de personale, ne unesc pe toti intr.un fel in care nimic altceva nu va reusi vreodata…
nu pot sa mai sper ca dorinta imi va fi indeplinita, dar va multumesc tuturor celor care ati scris, ati citit, ati ras si ati plans amintindu-va de voi insiva, de lucrurile care ne.au unit pe toti intr.un moment dat al vietii noastre…am reusit astfel sa ne peticim trecutul si sa gasim o parte din noi pe care probabil am facut-o uitata intr-un colt al constiintei noastre, atat de “pervertita” de complexe, superficialitati ori…neajunsuri. am ramas oare doar cu mingea de 35?”
…Printul din Bel Air, Beverly Hills, Salvati de Clopotel, Dallas, Om Bogat Om Sarac, Cascadorul…Ace of Base, Abba, Backstreet Boys, Offspring, DJ Bobo, Take That, Michael Jackson…Nu te supara frate, Dacii si Romanii, Tec, Cico, Brifcor, Adevar sau Provocare, Flori fete si baieti, Telefonul fara fir, Frunza, Feriti.va de Magarus, Abracadabra, Ba da Ba nu, A-Team, MASH, vata cu zahar, la malai, diri-diri, 21, pase-pase-gol, victoria, obligatea, miuta, la bara, Macron, Megaman, Voltron, Serifii Stelari, Sandy Bell, Sailor Moon, Aventurierii Spatiului, Plastic Man, Men&Machine Power Extreme, Johnny Quest, Nils Holgerson, Italia Uno, Cartoon Network (in engleza), Cip, Pufarine, Ulker, Gumela, Makit, Deit, Kastan, Ciufolici, Arabela, Tenis de picior, Patrocle si Lizuca, Liceenii…si mai sunt…si ne mai amintim…si deci suntem inca acei copii…
