O să încep banal…așa cum a început și ziua respectivă. Un Cluj letargic, monocrom, de acum 6 ani, când încă mai găseam bucăți de timp prin buzunare rupte în freamăte adolescentine. Era ziua premergătoare olimpiadei de limba română, faza națională (pentru care m-am calificat cu ajutorul deja notoriei contestații), îmi urmăream scrupulos ritualul de detașare, deambulând generos și apatic pe străzi clujene înșirate necunoscut. Căutam covrigi. Un placebo perfect, rotunzi, calzi, împletiți și cu susan…Genul acela de manie superstițioasă cu efecte narcotice.
Am ajuns cumva în Piața Unirii, nu prea țin minte cum, necunoscând orașul viram instinctiv prin intersecțiile înnorate, cu trecători parcă lipiți cu super-glue de trotuarele prăfuite. Adevărul e că mă simțeam bine…atât de bine e să nu știi încotro te duci, să inhalezi necunoscutul prin toți porii, lipsit de griji, de gânduri, tâmp și tânăr. Obosisem. Nu am ezitat să traversez, zărisem deja băncuțele din parcul bisericii Sf. Mihail, o biserică impuntoare și sobră, îmi părea zidită în rugăciuni și jeluiri, stropită în nori cenușii, ca și când ar fi ascunsă o taină doar de ea știută.
M-am așezat ignorant pe bancă, fără să privesc în jur…Parc din piatră, parcă rece. Nu mai țin minte cât timp am dormit acolo, pierdut prin mine însumi, visând la nimic, știu doar că în momentul în care am ridicat ochii, pe băncuța de vis-a-vis am văzut o bătrânică. Îmbrăcată în negru, cu batic pe cap, o privire îndurerată, ochi înlăcrimați ce ar fi putut îneca două lumi și încă o galaxie, strângea în mâini o punguță transparentă umplută cu monede, uitată de timp și de lume într-un tablou numit Tristețe…O priveam și nu puteam să nu simt cum ceva din mine se rupea, puțin câte puțin, cu un scrâșnet metalic, adierea molcomă a vântululi se transformase brusc într-o furtună de nisip biciuitoare…M-am ridicat aproape hipnotizat, mi-am rătăcit nevrotic mâna în căutarea portofelului, am scos o bacnotă de 50.000 de lei și m-am îndreptat oarecum neliniștit și rușinat spre ea. În momentul în care am întins mâna, mi-a răspuns cu o privire în a cărei unduire am simțit spasmul unei licăriri de speranță, un sfert de zâmbet în colțul unor pupile translucide, cu o lacrimă fulgerându-i nemilos obrazul deja pedepsit de amarul anilor…A ridicat punguța cu mărunțis, mi-a așezat-o matern în palme și mi-a cuprins mâinile în ale ei, fără să-mi spună nimic, nicio vorbă, niciun murmur…și a plecat. Nu știu cât timp am stat acolo…privind și strângând în palme punguța cu mărunțiș, cu o violență impotentă. Nu știu de câte alte ori m-am simțit la fel de pierdut ca în acea zi de primăvară târzie, în centrul înnorat al Clujului, o statuie de piatră în fața bisericii Sf. Mihail.
Când am reușit să-mi recapăt cugetul și să mă clintesc oarecum din transă, am întors capul cu o naivitate disperată, dar bătrânica dispruse…În jur nu vedeam nimic, corpul mă asculta doar pe jumtate, în reflexe tremurânde, obrajii îmi șopteau arșița sufocantă a unor lacrimi sătrine, curgând necontenit, parcă separat de propria-mi voință, undeva departe, undeva demult, într-un loc unde suferința e dulce și tristețea e fericită. Nu am știut să fac altceva decât să intru în biserică, să nu vreau nimic, să nu simt, să stau, pur si simplu să îmi ocup colțișorul de lume acolo, singur, cu o punguță de monede în pumni, câteodată visând la clipa în care voi putea face mai mult.
