Imaginează-ți că stai tolănit, undeva pe un acoperiș de bloc, într-o noapte tăcută de vară. Lungit pe spate, cu mâinile împerecheate în jurul capului, fixezi cu privirea hipnotizată un cer parcă prea întortocheat. Și te apuci să numeri stele, cu o răbdare tâmpă și naivă: vezi cum unele dispar, altele te orbesc, câteva cad, multe te mint și o rup la fugă, rând pe rând, în avioane pâlpâitoare… Tu le pierzi șirul, o iei de la capăt neîncrezător pe altă bucată de cer. Cam la fel se întâmplă și cu prietenii pe care îi ”numeri” de-a lungul vieții.
Majoritatea se ciocnesc de tine tangențial, îți scutură neglijenți praful de pe umeri și pleacă mai departe, lăsându-te exact așa cum te-au găsit. Nu îți dau, dar nici nu îți iau. Își rezervă, poate, libertatea de a te rosti la un moment dat, sau de a-și aduce aminte de tine din când în când, într-un flashback existențial.
De colegii de clasă o să-ți aduci aminte mereu cu drag, doar v-ați completat reciproc copilăriile, ca pe niște albume cu abțibilduri greu de găsit. De la ea copiai tema la biologie, cu altul te băteai în fiecare săptămână înaintea orei de istorie. Cu ei chiuleai ca să alergați mingea în curtea școlii până vă ochea doamna directoare și vă expedia ramburs în clasă. De ea te îndrăgostisei prin clasa a 3-a, îi scriai bilețele pe care le abandonai cică indiferent în bancă. Cu el vorbeai mereu…înainte de ore, în timpul orelor, după ore…adormeați în povești nesfârșite, până seara târziu, când părinții vă dădeau deja dispăruți. Cu ea te certai mereu, deși știai foarte bine că te place în secret dar nu va recunoaște niciodată. Cu el stăteai în bancă, lui îi puneau notă chiar și atunci când era absent. Ei fumau în spatele școlii și se distrau adunând frunze, drept pedeapsă. Unii făceau ore undeva vis-a-vis de școală, alții curățau zăpada. Ele aveau tamagotchi, ei, sadici, îi omorau. Ele aduceau fursecuri, ei ascultau Backstreet Boys, și BUG Mafia, și Eminem…Cântau la unison. Câteodată jucau sticluța și adevăr sau provocare, și se sărutau pe întuneric. Cu ei pregăteai scenete, și serbări, făceai poze, concurai în emisiuni moderate de cocoși colorați și înghițeai zăpadă. Ele plângeau. Și ei scrijeleau oracole, abuzau de ”idem”. Și aveați lumea voastră, erați indestructibili. Vă puneau absețe, vă dădeau afară, vă ascultau, verificau teme, ieșeați la tablă, dădeați teste…dar erați voi, unici și inepuizabili, nu aveau cum să nu vă iubească oricum. Cum nimic nu e pentru totdeauna, ați plâns împreună o ultimă dată, îmbrăcați în robe negre, și v-ați luat zborul.
De colegii de liceu, poate câțiva alții… Un crush ascuns, undeva între gimnaziu și liceu, zile întregi pierdute prin curtea școlii, punând la cale farse stupide, jucând baba-oarba cu profesori grăbiți, lovind mingi de colo-colo…fără griji, undeva în afara timpului unde vântul bate invers, acolo unde încăpeam cu sutele pe un rând de scări înguste. Te găsesc pe Facebook, îți aduci aminte de ei, poate s-au schimbat sau poate nu. Unii cu familii, copii… Alții cernuți printre meridiane îndepărtate. Puberii ăia cu care te bâțâiai pe ritmul melodiilor de baluri îmbobocite, cu ani în urmă.
Cu unii te reîntâlnești, ajungi să-i redescoperi, sau pur și simplu să-i cunoști de la 0. Nu mai sunteți copii, trecuți de asteniile adolescentine și răutațile liceene, vă lăsați surprinși unul de celălalt. Poate că nu îi vedeai niciodată, poate că erau prea mari, sau prea mici, învățau prea mult (ori chiuleau la fel de mult). Acum, nimic din toate astea nu mai contează… Începe un nou joc, cu aceeași distribuție, dar se propun alte reguli. Jocul se desfășoară mai nou într-un spațiu care se micșorează pe zi ce trece, o lume în care grupurile sfârșesc prin a se întrepătrunde violent, lubrifiate de mirajul ”proximității” virtuale. » citește continuarea «
