cum să NU scrii un blog.

             Guest Post by: Marius Nicolau

   Du-mă undeva! Acolo unde pot să fiu eu. Să fiu ferit de promiscuitate, de mințile apăsătoare ale lumii, care te înconjoară sufocant, ca un hibrid între un aspirator și o cameră de filmat. Te filmează și te judecă mereu. Te atrag înspre ele împotriva voinței și firii. Și când ești nevoit, dezamăgit sau deznădăjduit fiind, să te oprești din fuga de convențional, sar ca hienele pe tine și te obligă să-ți mănânci “legumele”. Că, vorba aia, ești ceea ce mănânci. Îți murmură hipnotizant: fii ca mine, uită cine ești, adună, adună, adună! Adună tot ce poți. Avere, femei, oameni. Intră cu adunătura în mormânt, acoperă-te cu ea cât încă respiri. Nimic imaterial. Repede, mișcă-te, dispari, fugi, gonește, aleargă cu noi, nu te opri, nu te uita în spate, mai TARE, MAI MULT, UITĂ CINE EȘTI… STOP!

   Ia-mă cu tine! Liniște, calm, odihnă sufletească. Ia-mă de mână și hai să mergem stând pe loc. Să înaintam încet, cu păși mici, plutind împreună. Să ne plimbăm prin munți, prin minți, departe de toți și încă aici. Să râdem împreună de Sisifii lui Camus, să ne uităm superiori cum se veștejesc legumele. Vom asculta în tăcere cum urlă sufocații pe cărările vieții. Și când ei le fac mai mari, mai complexe, mai grele, noi o să ne mișcăm în direcția opusă. O să ucidem psihoza închisorii, care ne restrânge idealurile la dorințe personale. Nu ne vom mai gândi la “eu”. “Eu” e strâmt, e o iluzie a conștiinței. “Noi” va fi liber, nemărginit și misterios.

   Găsește-mă tu! Eu nu reușesc. M-am rătăcit printre diferitele finaluri ale Isoldei. Am băut otravă cot la cot cu Romeo, l-am băgat sub masă. O fi mâine “o nouă zi”, Scarlett, dar e prea departe, toanto, ca să mă gândesc la ea. Ieși din mulțime, ridică-te deasupra ei și deschide-mi ochii. Fă-i să radă. Nu m-am născut nici măcar o dată dar vreau să simt că renasc ca un Phoenix. Sfâșie-mi fulgurant liniștea, fii elefantul din chinashop. Fii altfel sau fii la fel dar dă-mi o palmă, două, trei, trezește-mă! Pentru că mi-e înfricoșător de bine așa. Pentru că poate tu nu exiști. Grăbește-te, pentru că dacă nu exiști, îți jur că o să te omor…

               guest post by: Marius Nicolau

               Prietene, nu ai mai scris de ceva vreme. Indiferența… alungă inspirația. Mestecă mă, niște cuvinte. Nu au provocat nimănui, niciodată, indigestie. Nu pot, n-a mai plouat cu sentimente peste mâinile mele de foarte mult timp. E secetă. Ura e un îngrășământ bun pentru creativitate. Dar când nu o mai simt nici pe asta, ce să fac? E rău, e cel mai rău să nu-ți pese. De ei, de noi, de nimeni. Dar scriai si când iubeai. Iubeam? “A iubi” nu are imperfect. N-are nici perfect simplu. N-are moduri trecute sau viitoare, mă. E perpetuu. Dacă există, iubirea e atemporală. Știu, știu, tu zici mereu că nu crezi în asta.

            Păi îmi pare o poveste. Viața te lovește dureros, îți aruncă pe toți pereții zânele si feți-frumoșii din poveste. Ne iubim pe noi și-atât. Iubirea față de părinți? Instinct pur. Rămășițe din paleocortex, sentimente de supunere față de leagăn, de cei care te-au “extrupat”. Asta dacă se poartă frumos cu tine. Rebeliunea adolescentină nu e moft, e trezire la realitate, conștientizarea falsei dependențe de părinți. Iubirea fata de copil? O prelungire egoistă a eului. Soluția către imortalitate a limităților. Adică a noastră, a tuturor. Iubirea față de altul? Asta e simplu. Atașament și oglindire. Te vezi pe tine în el sau în ea. Te definește. De aia vrei mereu mai bună, mai deșteaptă, mai frumoasă. Hai mă, că e la mintea cocoșului. Iubire universală? Fii serios, ai văzut „Slumdog Millionaire” recent, ce-s gandhismele astea? » citește continuarea «