Duminica. Soare.
Ocean’s Four featuring Adam Clay – Beautiful Life (Marchesini & Farina remix)…O cana de ceai. Mar cu scortisoara, doua cuburi de gheata, ultima pastila de antibiotic (ura fata de racelile cu zile insorite).
Pe birou biscuiti, miere, cheile, programul Men’s Health pentru a 2-a saptamana, post-its, iPhone-ul la incarcat…
Cate remixuri se pot face cu aceeasi linie melodica? Incredibil…
Aseara am vazut Harry Potter: The Half-Blood Prince. Povesti cu subinteles…Nu prea mi-a placut mie saga asta, nici nu stiu al catelea “episod” a fost, si nici nu prea mai tin minte ce s-a intamplat in celelalte, dar inainte sa ma culc renunt la pretentii…Curiozitate. Mi-e dor de cartile mele cu “Povesti Nemuritoare”, eram colectionar, le citeam pe nerasuflate, oriunde as fi fost. Intotdeauna am fost un cititor avar si nerabdator, inca de mic. Un tic, l-am facut pierdut printre amintiri. Acum ma “specializez”.
…dar…sunt zen…
Chiar daca Romania a pierdut aseara cu Serbia. Umilitor. Orgoliu carent…E un fenomen generalizat, la fel se intampla in politica. Pana in momentul in care se va produce un schimb categoric de generatii, nu putem spera la mai mult. Autosuficienta. Ce daca milioane de romani asteapta o razvratire? Macar o incercare, un semn de dorinta, un miracol poate…Un exemplu in cele din urma, un simbol al constientizarii unui viitor mai bun, ceva ce inca putem avea in gand noaptea, inainte de a incepe o noua zi de munca, infruntand aceleasi nemultumiri, cand lasam rutina sa ne calce in picioare spiritul, sa ne macine fericirea…
…inca sunt zen…
It’s a beautiful, beautiful life…
In cele din urma, viata e cum o faci. Imbata-te cu un rasarit, pe malul marii, o limonada, adu-ti aminte de gandurile triste, de nereusite, de regrete, esecuri, minciuni si dorinte neimplinite, de reprosuri, de false prietenii, de relatii sfarsite, de planuri neurmarite, de mii de vise pe care le faci uitate pana in zori…si arunca-le in valuri. Marea le inghite nesatula. Tu ridica-te, scutura-te de nisip, priveste in zare (nu uita sa reciclezi sticla de limonada) si ia-ti avant. Ia-o de la capat. Niciodata nu e prea tarziu sa incerci. Incepe cu omul din oglinda, el e singurul care te va ajuta, chiar daca pentru asta te va dobori parca de prea multe ori.
…suntem zen…
Caut o comedie…vreau sa rad cu pofta inainte sa vad marea. Imi anesteziez sufletul. Ataraxie. Iar plec plin de nisip…Dar decat sa uit de mine, decat sa fac abstractie de propria-mi viata, prefer sa numar pe degete nisipul decat sa devin inertie. Zambesc. “Sweet dreams are made of this”. Muzica…
Sa-mi fac un tatuaj? Ma gandeam la un bonsai…Inca sunt zen? Plec. Ma duc sa ma plimb…Sunt prea zen.
Nu stiu exact de ce dar incep sa percep o stranie si din ce in ce mai accentuata senzatie de auto-mutilare spirituala…Se pare ca fiecare dintre noi se naste cu promisiunea nefericirii, si asta ne face sa imbratisam pesimismul cu o indiferenta masochista si sa-l transformam intr-un “principiu” aproape inertial, cand, de fapt, nu facem nimic altceva decat sa suferim in tacere si demni de mila, o impotenta vegetativa, auto-distructiva…
Parca ne-ar fi frica de fericire, de reusita, de un zambet, si alegem sa traim undeva intr-o umbra a indoielii, feriti de “ceea ce este”, undeva sub adapostul precar a “ceea ce ar fi putut fi”, cu o dorinta aproape perversa de a simti durere si de a suferi, autodistructiv, o condamnare latenta la uniformizare.
Pana la urma toti suferim de pe urma acestui instinct necontrolat, in oarecare masura asemanator unui sindrom post-natal care, in cele din urma, provoaca inevitabilul sfarsit al idealismului uman printr-o hiperaccentuare a realitatii…Lucrurile nu sunt chiar intotdeauna ceea ce par, fiecare farama de realitate (asa cum cate unul din noi gasim de cuviinta a o interpreta) contine implicit o poveste, o enigma pe care, daca am deslusi-o la timp cu un minim de bunavointa, am reusi sa dezamorsam acest pesimism impenetrabil cu care tindem sa abordam, zi dupa zi, chiar si cel mai evident sentiment pozitiv. De ce nu putem? Pentru ca traim accelerat si ne-am creat o existenta autosuficienta, subjugata comoditatii, suntem consumatori in masura in care ne dedicam in exclusivitate unui consum superficial, neglijand creatia, profanand latura spirituala a existentei prin uitarea provocata de miscarea rapida a cadrelor care se insiruie in fata noastra intr-un amalgam de contradictii utopice, majoritatea nefolositoare, ieftine…pentru ca am uitat sa traim si alergam prin viata cu un plic de experiente-instant pe care le aruncam nonsalant in blender, gata de zapping.
…pot sa recunosc cu mana pe inima ca, desi departe de casa, as da orice, orice, orice…sa mai pot iesi in hainele mele peticite, cu surasul pe fata, inarmat cu mingea de 35 si cu teava plina de cornete de toate felurile, sa cobor linistit scarile, sa ajung in fata blocului unde mi.as vedea cei peste 30 de prieteni si amici, romani, tigani, dinamovisti, stelisti, rapidisti, unde aruncam cu banu si faceam tic-tac sa alegem echipele si ne certam care sa inceapa…unde desenam cu bucati din gardurile vecinilor linii strambe care sa ne serveasca drept marcaje ale terenului care nu era chiar Bernabeu, si daca ne certam sau ne plictiseam treceam imediat la alt joc…peretica, 21, la malai, diri diri, pase-pase-gol, tenis, meseriile…as vrea sa mai pot mesteca 20 de gume turbo in acelasi timp doar pentru a vedea ce surprize imi ascund acele ambalajele ieftine dar inconfundabile…sa mananc un croissant Fantastic Star, cele care in reclame pareau comori de ciocolata, sa beau o Mirinda la sticla, sa.mi ling buzele zaharisite si sa fug spre Sifoane, sa ma opresc la chioscul cu ziare zgaindu-ma minute in sir la albumele pe care le voi cumpara si le voi completa cu sute de aptibilduri, sa imi incerc dexteritatea si rezistenta alergand pe scari cu 3 sifoane, 2 ciocolate, bonibon, reviste de integrame, carti cu bancuri, jocuri de masa…ajungand din nou julit si obosit in fata usii doar pentru o scurta pauza…doar pentru o sorbitura de apa, un strop de serbet, pentru a.mi recapata energia…si sa ma intorc la lumea aceea care ma facea atat de fericit…Italia ’90, America ’94…admiram jocul, imi placea sa.l privesc, simteam bucuria aceea inocenta a lipsei de comercial si a carentei megalomaniei si mai ales abia asteptam ziua urmatoare pentru a putea spune ca sunt Roberto Baggio sau Zidane, ori Valderrama, Shearer si atatia altii…imi inecam poate cateva ore in fata televizorului, ascultand traznaile infantile ale Magicianului ori ale lui Arlechino, adormeam seara cu diapozitive efemere pe peretii goi si casete audio pe care le stiam pe de rost, citeam Povesti Nemuritoare si inventariam orice carte de bancuri care.mi pica in mana…mi.ar placea sa mai particip o data la Ba Da, Ba Nu si sa ma vada toata lumea la televizor, sa castig un tricou la un concurs banal si sa.l pastrez pana in ziua de azi ca sa.mi aminteasca cat de simplu era sa fii fericit…vreau sa.mi mai fac tobe din oale si meniuri de restaurant din mape abandonate si obsolete, laptopuri desenate si case de tara scrijelite netrebnic pe peretii proaspat zugraviti 
) as vrea sa mai raman blocat intre 2 garaje ca sa ma ascund de inamicii contra carora jucam pac-pac, sa ma mai sui pe centrale si pe terase sa recuperez mingii de 14, de 35, de 40, sa mai joc leapsa pe coco fara sa am pe ce sa ma catar, sa mai cad dupa gardurile vecinilor, sa.i injur cand ne taiau cu atata seninatate mingiile si sa ma razbun aruncandu-le cu rosii si cartofi in geamuri…sa.mi pierd dupa.amieze intregi facand cornete si avioane din hartie, coifuri, sabii si scuturi, sa ma mai pierd prin gradina zoologica sau sa mai cad prin canale lasate deschise…sa completez oracole?! sa mai fac oameni de zapada in curtea muzeului, sa ma las alergat de acelasi caine in fiecare zi, sa ma bucur de viata, sa ma bucur de orice, sa fiu prostanac si credul, sa fiu simplu si sa.mi dau seama ca de fapt viata nu e nimic altceva decat o copilarie prelungita…sunt fericit pentru ca prin tot ce.mi amintesc imi dau seama ca acel copil adormit si zgribulit care privea live concertul lui Michael Jackson…sunt eu.
as da orice, orice, orice sa mai fiu macar pentru o zi un copil fara griji si mereu cu zambetul pe buze, arhetipul determinant al acestui complex memorialistic…pentru ca de fapt prin aceste amintiri nu incercam decat sa cautam cu disperare un zambet inefabil si inexprimabil, zambetul unei copilarii pe cat de optimista pe atat de pura…mi.e rusine ca am uitat si mi.e rusine ca am tinut inchise toate aceste amintiri pana acum…amintiri care, desi atat de personale, ne unesc pe toti intr.un fel in care nimic altceva nu va reusi vreodata…
nu pot sa mai sper ca dorinta imi va fi indeplinita, dar va multumesc tuturor celor care ati scris, ati citit, ati ras si ati plans amintindu-va de voi insiva, de lucrurile care ne.au unit pe toti intr.un moment dat al vietii noastre…am reusit astfel sa ne peticim trecutul si sa gasim o parte din noi pe care probabil am facut-o uitata intr-un colt al constiintei noastre, atat de “pervertita” de complexe, superficialitati ori…neajunsuri. am ramas oare doar cu mingea de 35?”
…Printul din Bel Air, Beverly Hills, Salvati de Clopotel, Dallas, Om Bogat Om Sarac, Cascadorul…Ace of Base, Abba, Backstreet Boys, Offspring, DJ Bobo, Take That, Michael Jackson…Nu te supara frate, Dacii si Romanii, Tec, Cico, Brifcor, Adevar sau Provocare, Flori fete si baieti, Telefonul fara fir, Frunza, Feriti.va de Magarus, Abracadabra, Ba da Ba nu, A-Team, MASH, vata cu zahar, la malai, diri-diri, 21, pase-pase-gol, victoria, obligatea, miuta, la bara, Macron, Megaman, Voltron, Serifii Stelari, Sandy Bell, Sailor Moon, Aventurierii Spatiului, Plastic Man, Men&Machine Power Extreme, Johnny Quest, Nils Holgerson, Italia Uno, Cartoon Network (in engleza), Cip, Pufarine, Ulker, Gumela, Makit, Deit, Kastan, Ciufolici, Arabela, Tenis de picior, Patrocle si Lizuca, Liceenii…si mai sunt…si ne mai amintim…si deci suntem inca acei copii…
