cum să NU scrii un blog.

 Imaginează-ți că stai tolănit, undeva pe un acoperiș de bloc, într-o noapte tăcută de vară. Lungit pe spate, cu mâinile împerecheate în jurul capului, fixezi cu privirea hipnotizată un cer parcă prea întortocheat. Și te apuci să numeri stele, cu o răbdare tâmpă și naivă: vezi cum unele dispar, altele te orbesc, câteva cad, multe te mint și o rup la fugă, rând pe rând, în avioane pâlpâitoare… Tu le pierzi șirul, o iei de la capăt neîncrezător pe altă bucată de cer. Cam la fel se întâmplă și cu prietenii pe care îi ”numeri” de-a lungul vieții.

 Majoritatea se ciocnesc de tine tangențial, îți scutură neglijenți praful de pe umeri și pleacă mai departe, lăsându-te exact așa cum te-au găsit. Nu îți dau, dar nici nu îți iau. Își rezervă, poate, libertatea de a te rosti la un moment dat, sau de a-și aduce aminte de tine din când în când, într-un flashback existențial.

 De colegii de clasă o să-ți aduci aminte mereu cu drag, doar v-ați completat reciproc copilăriile, ca pe niște albume cu abțibilduri greu de găsit. De la ea copiai tema la biologie, cu altul te băteai în fiecare săptămână înaintea orei de istorie. Cu ei chiuleai ca să alergați mingea în curtea școlii până vă ochea doamna directoare și vă expedia ramburs în clasă. De ea te îndrăgostisei prin clasa a 3-a, îi scriai bilețele pe care le abandonai cică indiferent în bancă. Cu el vorbeai mereu…înainte de ore, în timpul orelor, după ore…adormeați în povești nesfârșite, până seara târziu, când părinții vă dădeau deja dispăruți. Cu ea te certai mereu, deși știai foarte bine că te place în secret dar nu va recunoaște niciodată. Cu el stăteai în bancă, lui îi puneau notă chiar și atunci când era absent. Ei fumau în spatele școlii și se distrau adunând frunze, drept pedeapsă. Unii făceau ore undeva vis-a-vis de școală, alții curățau zăpada. Ele aveau tamagotchi, ei, sadici, îi omorau. Ele aduceau fursecuri, ei ascultau Backstreet Boys, și BUG Mafia, și Eminem…Cântau la unison. Câteodată jucau sticluța și adevăr sau provocare, și se sărutau pe întuneric. Cu ei pregăteai scenete, și serbări, făceai poze, concurai în emisiuni moderate de cocoși colorați și înghițeai zăpadă. Ele plângeau. Și ei scrijeleau oracole, abuzau de ”idem”. Și aveați lumea voastră, erați indestructibili. Vă puneau absețe, vă dădeau afară, vă ascultau, verificau teme, ieșeați la tablă, dădeați teste…dar erați voi, unici și inepuizabili, nu aveau cum să nu vă iubească oricum. Cum nimic nu e pentru totdeauna, ați plâns împreună o ultimă dată, îmbrăcați în robe negre, și v-ați luat zborul.

 De colegii de liceu, poate câțiva alții… Un crush ascuns, undeva între gimnaziu și liceu, zile întregi pierdute prin curtea școlii, punând la cale farse stupide, jucând baba-oarba cu profesori grăbiți, lovind mingi de colo-colo…fără griji, undeva în afara timpului unde vântul bate invers, acolo unde încăpeam cu sutele pe un rând de scări înguste. Te găsesc pe Facebook, îți aduci aminte de ei, poate s-au schimbat sau poate nu. Unii cu familii, copii… Alții cernuți printre meridiane îndepărtate. Puberii ăia cu care te bâțâiai pe ritmul melodiilor de baluri îmbobocite, cu ani în urmă.

 Cu unii te reîntâlnești, ajungi să-i redescoperi, sau pur și simplu să-i cunoști de la 0. Nu mai sunteți copii, trecuți de asteniile adolescentine și răutațile liceene, vă lăsați surprinși unul de celălalt. Poate că nu îi vedeai niciodată, poate că erau prea mari, sau prea mici, învățau prea mult (ori chiuleau la fel de mult). Acum, nimic din toate astea nu mai contează… Începe un nou joc, cu aceeași distribuție, dar se propun alte reguli. Jocul se desfășoară mai nou într-un spațiu care se micșorează pe zi ce trece, o lume în care grupurile sfârșesc prin a se întrepătrunde violent, lubrifiate de mirajul ”proximității” virtuale. » citește continuarea «

…atunci când clipești, un fragment microscopic din viață îți va fi luat-o la fugă deja, numai pentru a se disipa sinucigaș, instant, nanosecunde mai târziu, printre repetitive închideri organice ale ochilor. Nu ești pregătit, nu-ți dai seama, nu înțelegi. Interiorizezi aproape inconștient regretul de a nu putea profita pe deplin de fiecare clipă, dar ți-l asumi concis și absent, nu-i dai valoare, îl înțelegi variabil, și-l arunci indiferent într-o statistică. Nu percepem acea lume duală, paralelă, acel alter ego pe care ni-l construim intermitent și sacadat, sculptat într-o cadență hipnotic: inspiră, expiră, clipește…inspir, expir, clipesc…La fiecare câteva secunde, devenim altceva, avem o alt existență, oscilăm poate în alte dimensiuni, crem un nou univers din plastilina mixturii de senzații, emoții, reflexii ori speranțe, asimilate mecanic în antecamera unor ochi până atunci deschiși.

Copii fiind, ne lăsam în voia instinctului: ne lua de mână și ne plimba într-una, inerțial, șoptindu-ne la fiecare pas „fii tot ce vrei tu s fii, acum…peste ani, îți va fi teamă”. Avea dreptate, nu ne apropiam niciodată de costumul ăla de scafandru care se odihnea perfid în colțul maturității, așteptându-și tăcut rândul. Îl priveam cu limba scoasă și ne sclâmbăiam cu o naivitate ironică și enervantă, parcă făcându-i în ciudă ”stai acolo că stai bine!”. Și a stat. Ne-a observat existența haotic, nepăsarea cu care triam, simțeam, iubeam, uram, speram…a fost martorul a o mie și una de metamorfoze printre care făceam slalom, dar tăcea: știa că va veni o zi în care vom înceta să mai clipim, visând că totul a fost doar un vis îndepărtat, o zi în care ne vom întrista, nu ne vom mai aminti nimic și ne vom dori s o mai putem lua de la capăt cumva.

» citește continuarea «

Viața asta…hai să o dăm la pace, nu e chiar ușoară. O știm cu toții…și chiar ne-o îngreunăm noi înșine, cu mânuța noastră, de cele mai multe ori. Probabil că nu suntem altceva decât o aglomerație de masochiști care stau la coadă, cu sufletul la gură, care se îmbulzesc și se împing paranoic, de parcă ar vrea să ocupe un loc important și snob, undeva în primele rânduri – de acolo de unde, atunci când cortina se ridică, iar pe scenă nu se vede nimic altceva decât o imensă oglindă, se vor putea observa mai bine – fiecare rid, fiecare, umbră, orice teamă, orice încruntare, încleștare de pumn ori mușcare de buză, lașități de zi cu zi, imperfecțiuni ale unei existențe și așa compromise, toate-toate măsluite într-un teatru al incompetenței și al nesiguranței. Și chiar mai mult decât atât, suntem fricoși, ne e frică…Frică de tot, de orice: ne e frică de viitor, chiar și de prezent, câteodată de trecut, ne e frică de noi înșine, de ceilalți, de nimic, ne e frică de ceea ce am putea deveni, de ceea ce suntem, sau de ceea ce am fost odată…Suntem îndeajuns de proști încât plonjăm voluntar în acest cerc vicios al fricii, atunci când ne simțim singuri, sau nesiguri, ceea ce ne condamnă inevitabil la înlănțuiri de nopți albe, și petice de cafeină îmbibate într-un cocktail de griji, depresii, anxietate, glazurat cu puțin Valium…și toate astea doar ca să ajungem să murim…în cele din urmă, singuri.

Hai să ne dăm două-trei palme…Orice s-ar întâmpla, nu există situație fără remediu ori problemă fără rezolvare. Ne scutim și de niște cheltuieli cu ocazia asta (Valium-ul e cam scump, șervețele, cărți de self-emprovement, self-empowerment, genul ăla de lecturi care fac “petting” cu creierașele noastre aparent impotente, audiobook-uri pentru dezvoltarea autoestimei, cursuri de yoga, feng-shui și ghiciri în ghioc sau tarot), să mai și dormim, să mai tragem de timp…Și așa trăim prea puțin, prea repede. Parcă ne grăbim să murim, ne pavăm îmbătrânirea cu coșmaruri repetitive și regrete împăienjenite. N-ar fi mai bine să o împletim în vise și dorințe, să fim proprii noștri supereroi, să scriem fără cuvinte, să dansăm fără muzică, să cântăm fără voce…să facem exact acele lucruri care pur și simplu ne fac fericiți, pentru că, în cele din urmă, viața nu e chiar un teatru complet…abia cuprinde primul act, ai timp să te ridici, să iei o pauză, să te duci la baie…Și ai face bine să scoți cardul ăla ruginit de “get out of jail free”, și să dai cu zarul. Când treci de “GO”, ia-o la fugă și nu te uita înapoi. » citește continuarea «