De ce îmi mai rămâne să fiu mândru?
Pentru că asta e atitudinea pe care trebuie să o am, indiferent de circumstanțe, partide aflate la putere, kilometri distanță ori șicane intracomunitare. Iar când zic mândru, nu mă refer la acel tip de mândrie cu iz de “fudulie” ori “infatuare”, ci, pur și simplu, la puterea de a te raporta la o realitate descurajatoare cu luciditate, integritate și optimism, ocolind ispitele complexelor de inferioritate induse de mijloacele mass-media externe (și nu numai). Și nu o spun doar dintr-o refulare idealistă, ci pentru că am avut oportunitatea să observ cum diverse economii naționale se mențin la suprafață cu ajutorul impulsului pe care îl culeg de pe spinarea imigranților (dintre care foarte mulți, ca să nu spun ”marea majoritate”, români). Pentru că, în primul rând, nu ne e rușine să muncim, dar și pentru că de cele mai multe ori, chiar dacă primim retribuții evident inferioare salariilor autohtone, suntem poate de cinci ori mai capabili și eficienți. Pentru că putem să învățăm ‘nșpe mii de limbi strine si să atingem o fluență aproape nativă în fiecare dintre ele (nouă nu ni se dublau filme și emisiuni în limba română, încă de mici – acum toți se întreabă admirativ, cum oare ne trecem atât de repede și nonșalant medalia de poliglot în jurul gâtului). Pentru că am trecut prin atât de multe, încât am învățat să ne descurcăm instinctiv în orice situație și pentru că știm că la un moment dat va fi mai bine, pentru că mai rău…nu are cum să fie.
Poate că o să vă sune cam idealist, dar dacă nu reușim să găsim în noi înșine puterea de a contribui decisiv și personal, fiecare în măsura în care îi este la îndemână, pe peticul lui de viață, la o trezire imperativ necesară din starea asta de letargie si ignoranță, nu se va schimba absolut…nimic. Țara nu are absolut nicio vină, așa cum nici Băsescu nu are nicio vină, ei sunt acolo datorită(din cauza) sincopelor existente în sistemul electoral actual – la care putem anexa nemilos lipsa de feedback cetățenesc, indiferența și indolența generală, starea vegetativ-contemplativă în care ne bălăcim cu tonții, dar și scădarea randamentului sistemului educațional, cutumele fraudulento-șpăgare arhicunoscute și lipsa crasă de profesionalism – din aproximativ orice domeniu care nu a ajuns, între timp, sub directă observație UE. Mafie, corupție, șovinism. Fraudă electorală, sau ba, nimeni nu a făcut pasul în față, nimeni nu a arătat cu degetul (îmi permit să folosesc o licență poetică – de apreciat tentativele care nu se încadrează în atitudinea pasivo-meschină menționată anterior). Sare la castană și Boc, cu tot cu hamurile din dotare. Mai pe șleau: dacă suntem atât de masochiști incât să ne dorim s fim conduși de incompetenți, de persoane neinstruite, needucate si lipsite de integritate, moralitate ori de un minim simț al răspunderii, păi în cazul ăsta dragii moșului, e numai vina noastră. Pantalonii jos și curu’ la bătaie.
Cât de plictisiți să fim încât să preferăm să deambulăm indiferenți, cu capul plecat, prin propria noastră viață, doar pentru că suntem prea ocupați să ne ascundem în șarada asta de supraviețuire în rutină? Ce mai stai? Hai…Hai să ne mai lăsăm călcați în picioare, jefuiți și batjocoriți ca să treacă timpul mai repede și să ne mai întreținem cu o coadă la film prin vreun mall kitschos, să ne mai îmbulzim ca niște roboței resetați în jurul unui brad alegoric ca și când ne-ar fi hipnotizat structura aia metalică emanând valențe de a 8-a minune a lumii, să mai mergem să țipăm și să urlăm la vreun meci în care ai noștri intră pe teren deja învinși, să ne mai batem cu pumnii în piept în fața morilor de vânt latifundiare (în cel mai bun caz, oarecum semidocte) doar ca să ne mai putem bucura puțin de înțelepciunea proverbului ”apa trece pietrele ramân”, să ne mai înecăm amarul în șampanii aburinde pe care le cumpărăm la schimbul unui salariu mediu pe economie, ca a doua zi să ne mai trezim centrifugați într-o mahmureală vinovată, să mai intrăm în biserici ca să cerem permisiunea de a ne negocia propria mântuire, ca și când am jongla cu o mână de acțiuni cotate la Bursă, să mai mergem s muncim 10-12 ore/zi doar ca să avem cu ce supraviețui prezentului, și asta pentru că viitorul ni-l compromitem cam la fiecare 4 ani cu consecvența unei bovine lobotomizate, să ne mirăm de ce nu avem autostrăzi, dar ne schimbăm bordurile ca pe șosete în vreme ce un occident european își bucură vizitatorii cu bordurile noastre de marmură, pe care, desigur, le-am înstrăinat fără scrupule, așa cum înstrăinăm orice urmă de excelență, orice răsuflare de profesionalism și orice mijire de talent, în schimbul promovării unei societăți carente, manelistico-telenovelistice, un monstru mereu în căutare de senzațional, un pantagruelic consumator de anti-modele, deșeuri umane și degradări depictate într-o frescă a decadenței, a prostiei și a snobismului cronic…Hai, vii să-i dăm de mâncare?
Nu-i așa că am cam pierdut din mândria (de ajuns ne-am mișcat și noi în bătaia vântului, făcând destule alegeri neinspirate pe plan politic extern) pe care am arătat-o atunci când ne-au folosit toți pe post de kamikaze, sau când ne-am jucat monoton dar încrezător rolul de ”buffer” (eufemistic vorbind) al unui bătrân continent pe punctul de a fi sfâșiat și împărțit de hiene imperiale cuceritoare? Și totuși, s-au poticnit neașteptat pe meleagurile astea, în frumosul nostru nisip mișcător.
De când am plecat din țară, mi-a fost dat să ascult multe teorii despre români, despre modul nostru de viață, limbă, geografie, textura pielii etc. Dar am încasat întrebările pe care mi le puneau cu răbdare și simț al datoriei, motivat de un impuls de a schimba ceva în bine, de a contribui într-o mică măsură la descâlcirea minților neromâne (și da, de cele mai multe ori, stupid de ignorante). Ca să exemplific, o să recunosc faptul că mi s-au pus întrebări de genul: ”în România aveți mare?”, ”dacă ești român, de ce ești atât de alb?”, ”toți românii sunt țigani?” ș.a.m.d. Așa mi-am dat seama că numai noi avem prostul obicei de a adormi pe ritmuri de National Geographic ori Discovery. Am răspuns interogatoriilor, calm și educat, cu răbdarea unui tată care simte că de el depinde clădirea și cizelarea caracterelor urmașilor săi. Și din mândrie. Da, sunt mândru că sunt român. Și mă simt cu atât mai mândru, cu cât îmi dau seama cât de noroc am, cât anume se idealizează occidentul, deformat de mirajul unui tărâm al făgăduinței, în ciuda faptului că nici pe acolo nu vezi câini cu covrigi în coadă și nici robinete care să verse râuri de lapte cu miere…Dar înconjurați de greutăți și deznădejdi, tânjim mereu spre civilizație, spre un nivel de trai mai decent. Ăsta e contextul în care trăim, din păcate: ”pleacă din România, ce să faci aici?”.
De ce trebuie să fie strugurii acrii doar pentru că ne-am născut unde ne-am născut? De ce trebuie să ne auto-exilăm, când am putea trăi ca regii? De ce să ne biciuim singuri ani la rândul, cu limbi de incompetență și ignoranță? De ce să nu fim educați? De ce să ne mințim? De ce să pledăm ”vinovați”? De ce suferim? De ce să tragem la jug, din generație în generație, fără noimă, pe un codru de pâine?
De ce să nu mă întorc? De ce să nu-mi iubesc țara? De ce să nu iubesc românii? De ce să nu fiu mândru?
Îmi aduc aminte acum de o campanie publicitară lansată la un moment dat de producătorii ciocolatei ”Rom”, care anunța în cadrul unui spot viral, iminenta schimbare a ambalajului tradițional (cel tricolor) într-un ambalaj americanizat, care să transmită gustul ”cool” al visului american, schimbând tricolorul românesc pe steagul Americii. Nu știu cât de bine sau cât de prost am tradus eu la momentul respectiv, mesajul acelui spot, pe care l-am perceput sub forma unui contrapunct bine executat, pervers dar perfect țintit, menit să ne deschidă ochii: din penumbra unui sacrilegiu antipatriotic, a reușit să provoace controverse și polemici, instigând conștiințe adormite într-o ”cultură” de import. Acum, o dată cu apariția noii campanii intitulate ”Românii sunt Deștepți”, pot să presupun că nu am folosit un raționament eronat în interpretarea campaniei anterioare. Machiavelic spus, ”scopul scuză mijloacele” – nimic mai adevărat, chiar dacă metodele nu sunt dintre cele mai ortodoxe și ești nevoit să-ți ironizezi semenii ca să apuci să transmiți un mesaj. Eu unul, am apreciat atât ideea cât și inițiativa.
Eu sunt mândru că sunt român. Și am fost mereu.
Sunt mândru pentru că îmi doresc să fie si copiii mei la fel. Și copiii lor. Și copiii copiilor lor… Sunt mândru pentru că abia ei vor învăța ce înseamnă asta cu adevărat, și vor fi lăsați să o și arate. Să nu ne moștenească datoriile, să nu ne ispășească păcatele și alegerile eronate, să nu cheme în rugăciunile lor, dacă noi nu putem nici măcar să le dăruim necondiționat mândria de a fi român, și puterea de a schimba totul.
