Nu e ușor să scrii. Nici măcar actul gândirii nu constituie un proces accesibil oricui, indiferent de materialul “intelectual” deținut, mai ales observând tendința generală a contemporaneității: aceea de hiper-tehnologizare, sau, mai exact, de “nimicire” a spiritului ludic, creator de artă, iar nu de pseudo-utilități care se situează oricum într-o perpetuă mișcare de revoluție și deci nu pot căpăta valoarea transcendență a unei “creații” artistice…
Prezentul ne-a furat bucuria de a gândi…Trebuie să ne recunoaștem tendința inerțiala de a ne supune unui rechizitoriu moral și să conștientizam metamorfoza care ne pândește: vom fi victime…Ceea ce în caz fericit va surveni conștientizării acestui statut, va însemna o salvare temporară a spiritului nostru creator. Ne-am obișnuit să ne abandonăm gândurile, să le aruncăm undeva într-un spațiu nedefinit și obscur al ființei noastre, undeva ascuns, adânc, un loc în care umbră autosuficienței să absoarbă orice lumina emanată de acestea…Ne lăsăm consumați și devorați de “juguri” implicite, de anexe “indispensabile” vieții noastre sociale cotidiene, astfel încât uităm să fim noi înșine, încercând pe tot posibilul să ne complacem, să parvenim, să fim ceea ce ne este impus să fim printr-un subterfugiu disimulat care acționează în subconștientul nostru asemeni unui nisip mișcător…Într-adevăr, cu cât ne zbatem mai mult, cu cât ne adâncim în această platitudine existențială care ne determină să parvenim și să trăim o viață care, cu adevărat, nu ne aparține.
A gândi, și mai ales a gândi…liber…Reprezintă însăși bucuria cea mai de preț: bucuria de a trăi…Iar nu acea bucurie superficială de care depindem la sfârșitul fiecărei zile în care ne cufundam absenți și letargici într-o stare exterioară noua, într-o alternantă spirituală care ne poate garanta numai mulțumirea ipocrită de a mai supraviețui unei zi…Nu, bucuria de a trăi nu se poate rezumă, nu poate constitui o valorificare intrinsecă a deplasării prin timp, ci reprezintă acea idee, care, odată emanată prin raționament propriu cumulat cu o anume “inspirație” de ordin divin, ne poate oferi în sens universal, supra-existențial, senzația nemuririi, satisfacția apartenenței “la altceva” mult mai complex decât “acest ceva” pe care îl percepem mereu că ceva prestabilit, cu care suntem familiarizați pentru că “așa trebuie” iar nu pentru că “așa simțim”.
Acel “ceva” reprezintă visul fiecăruia dintre noi. Finalitatea pe care o urmărim inconștient, în mare parte a vieții insistând asupra unui scop ultim complet diferit față de cel care ne este cu adevărat destinat. Viața este o mare confuzie, un amalgam insipid de alegeri și opțiuni în urmă cărora îți dai seama de fapt de echilibrul emoțional precar cu care înaintezi, și niciodată nu vei ști cu adevărat dacă ai acționat corect sau eronat și în nici un caz nu vei putea reveni asupra deciziei pe care o iei la un moment dat, astfel încât nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să te supui altor compromisuri dezechilibrante din jur.
Acel “ceva” reprezintă de fapt tot ceea ce este mai bun din noi înșine: valoarea apoteotică a eului nostru interior, cel care se află într-o expansiune structurală, cantitativă și calitativă, continuă. Trăim pentru a evolua, pentru a deveni ceva mai bun decât putem fi vreodată. A duce o viață fericită, în spiritul acestui scop suprem, înseamnă a găsi un sentiment “motor” al existenței, un impuls îndeajuns de explicit încât să ne conducă spre anxietatea pozitivă a depășirii de șine. A “viețui” în deplină fericire înseamnă percepția și integrarea “întru” o finalitate care să ne determine conștiință unei deveniri a sinelui, spre “mai bine”.
Dar ce anume ne poate oferi siguranță unei existențe “spre mai bine”? Trebuie în primul rând să înțelegem că însăși viață care ne-a fost dăruită constituie un motiv mai mult decât suficient pentru a putea concepe și asimila Binele în sensul unui exoterism personal, individualizat și deci subiectiv.
Binele reprezintă un complex senzorial caracterizat printr-o definitorie descriere metafizică și teleologica, printr-o autosuficiență contextuală prin intermediul căreia ne este prezentat sub formă unei voluntaritati excentrice de valorificare și revalorificare a stărilor noastre, atât materiale cât și imateriale, cu un singur tel, și anume acela de a ne focaliza existența pe o traiectorie ascendentă, iar nu descendentă…
Câteodată simțim seismul unui “lapsus” interior care ne aruncă din nou într-aceeași stare meditativ-contemplativă cu care ne obișnuim să transgresăm dezechilibrați psihic, între două extreme ideologice, aproape separați în noi înșine de o stare utopică de autocompătimire.
Câteodată simțim hiperbolic și percepem totul într-o dimensiune exagerată, hiperdimensionata, pășind spre atitudinea demiurgică cu care Omul vizează autodepășirea în sens negativ, în sensul luciferic al unei conștientizări de șine abstracte, iluzorii din orice perspectivă și mai ales din punct de vedere paideutic, dezechilibrând parcă ordinea firească a lucrurilor și inversând polaritatea raportului dintre sacru și profan.
Câteodată ne dorim să nici nu fi existat vreodată și câteodată ne dorim să existăm mai mult decât ne este permis, atât noua, cât și celor dragi noua, celor care există parcă pentru a ne tolera și facilita călătoria din această viață și de a ne pregăti pentru ceea ce urmează…Câteodată uităm de ce suntem aici, câteodată plângem, alteori râdem dar mai mereu părem că nu înțelegem nimic din tot ceea ce simțim…Câteodată “murim” metafizic, dar mai mereu înviem din cenușa conștiintei de șine, salvați de iubire, salvați de optimism…